Motto: „Esenţa
practicării medicinii cardiovasculare este detectarea precoce a insuficienţei
cardiace.“ (Sir Thomas Lewis,1933)
Cardiologia a făcut mari progrese în multe
domenii ale patologiei inimii şi a fost capabilă să restabilească funcţia
cardiacă în multe din cazurile de cardiopatii congenitale, boli valvulare,
tulburări de ritm şi afecţiuni coronariene. Cu toată îmbunătăţirea rezultatelor
înregistrată în ultimele două decenii, mortalitatea rămâne ridicată în
insuficienţa cardiacă (50% din bolnavi mor la cinci ani de la debutul
simptomelor), recidivele şi reinternările sunt frecvente, iar limitarea fizică
este persistentă. Riscul de deces în insuficienţa cardiacă severă este mai
ridicat decât în cancerul metastatic.
De fapt, insuficienţa cardiacă nu este o
boală, ci un sindrom care apare, progresează sau regresează sub terapie. Cea
mai bună definiţie a entităţii a fost cea dată de Eugene Braunwald (1980): „o
stare fiziopatologică în care funcţia anormală a inimii este responsabilă
pentru incapacitatea de a pompa sângele în mod concordant cu nevoile metabolice
ale ţesuturilor“. În lume sunt peste 26 de milioane de bolnavi cu insuficienţă
cardiacă, dintre care 5,8 milioane numai în Statele Unite, unde se adaugă în
fiecare an 550.000 de cazuri noi. Prevalenţa este de 3–20 de cazuri la 1.000 de
locuitori. Boala este principala cauză de internare şi reinternare la cei care
au vârsta de peste 65 de ani. Marea Britanie a comunicat o sumă echivalentă cu
2% din bugetul naţional de sănătate, cheltuită numai pentru insuficienţa
cardiacă.
Între progresele cele mai remarcabile ale
tratamentului pentru insuficienţă cardiacă, pietrele de hotar au fost
preparatele digitalice, diureticele, medicaţia vasodilatatoare, betablocantele,
inhibitorii de enzimă de conversie a angiotensinei, blocanţii de receptori ai
angiotensinei şi resincronizarea cardiacă cu ajutorul dispozitivelor
electronice implantabile. Dar, de câţiva ani buni, nu s-au făcut mari progrese
în domeniu. FDA nu a aprobat un drog pentru insuficienţa cardiacă de aproape un
deceniu, când, în 2005, a eliberat pentru practică asociaţia hidralazină-isosorbid
dinitrat. Aceasta face ca recenta lansare a primului agent dintr-o nouă grupă
de medicamente, care şi-a dovedit eficacitatea, să fie cu adevărat un eveniment
care schimbă prognosticul numărului mare de bolnavi afectaţi de boala cunoscută
din Antichitate şi încă rămasă fără o soluţie terapeutică definitivă.
Firma elveţiană Novartis a deschis calea
pentru o nouă categorie de droguri, inhibitorii de receptor al angiotensinei şi
de neprilysin şi a sintetizat preparatul LCZ696. Studiile clinice au fost
întrerupte înainte de finalizare, ca urmare a procentului covârşitor de
superioritate al noului medicament, comparat cu binecunoscutul enalapril. El
este acum eliberat pentru uz curent, fără să aibă încă un nume comercial.
Într-un articol publicat în European
Journal of Heart Failure, Jhund PS şi colab. au arătat că la bolnavii cu
insuficienţă cardiacă dar cu fracţie de ejecţie păstrată în limite normale,
drogul este capabil să reducă simptomele şi clasa funcţională NYHA, să reducă
dimensiunile atriului stâng şi să coboare nivelul plasmatic al peptidului
natriuretic de tip B (BNP), aceste efecte fiind independente de reducerea
presiunii arteriale.
La 30 august a.c., echipa de cercetători
care au prelucrat datele studiului multinaţional PARADIGM-HF a raportat
rezultatele obţinute pe 8.442 de pacienţi cu insuficienţă cardiacă şi cu fracţie
de ejecţie a ventriculului stâng redusă sub 40%. La categoria tratată cu
enalapril, riscul de deces a fost de 26,5% (cel al morţii de cauză cardiacă –
16,5%), în timp ce bolnavii trataţi cu LCZ696 au avut o mortalitate globală de
21,8%, cu cea de cauză cardiacă la 13,3%. Reducerea mortalităţii cu aproximativ
20% arată că unul din cinci bolnavi trataţi cu cea mai bună combinaţie existentă
până în prezent poate fi salvat înlocuind enalaprilul cu noul agent (New England Journal of Medicine). În
plus, s-a înregistrat un procent mai scăzut de disfuncţie renală, iar incidenţa
complicaţiilor prin angioedem nu a fost mai mare decât la cazurile tratate cu
enalapril.
A trecut multă vreme de când flebotomia era
singura speranţă şi multe s-au schimbat în tratamentul „hidropiziei“ (n. red.:
boală caracterizată prin acumularea patologică de apă în cavităţile
organismului şi în ţesuturi), dar lista medicamentelor dovedite eficace în
insuficienţa cardiacă nu este lungă. Ea începe cu digitala extrasă din planta Digitalis Purpurea (degeţelul roşu, mănuşa
vulpii), care a fost recomandată în anul 1785 de medicul englez William
Withering (1741–1799). Medic şi botanist, Withering a publicat lucrarea „An account of the Foxglove and some of its
medical uses“ (n. red.: Consideraţii privind mănuşa vulpii şi unele dintre
aplicaţiile sale medicale) (M. Swiney
Publ., Birmingham, England 1785) bazată pe studiul clinic a 163 de cazuri,
studiu realizat în zece ani de activitate. El a recomandat pulberea obţinută
prin mojararea frunzelor uscate şi a încheiat astfel: „Timpul va fi acela care
va stabili adevărata valoare a acestei descoperiri şi va dovedi dacă m-am înşelat
pe mine şi i-am înşelat pe alţii sau dacă am adus o contribuţie în beneficiul ştiinţei
şi umanităţii“. Preparatele
digitalice se folosesc şi astăzi în cazurile de insuficienţă cardiacă. William
Withering a practicat medicina în oraşul Birmingham, unde a făcut şi studii de
chimie, mineralogie, hidrologie şi botanică. A fost membru al asociaţiei ştiinţifice
locale „Lunar Society“, din care mai făceau parte James Watt (inventatorul maşinii
cu aburi), Erasmus Darwin (bunicul lui Charles Darwin), Joseph Priestley
(descoperitorul oxigenului) şi mulţi invitaţi, printre care şi Benjamin
Franklin.
