Până în urmă cu puţine zile, nici nu mă
gândeam că voi scrie un articol cu acest subiect – câtă lipsă de inspiraţie! De
fapt, cum să se imprime starea de fapt, starea de normalitate, dacă exemplele
pozitive nu vin „de la vârf“? Poate că este corect, poate că nu. Exemplele ar
trebui să fie reprezentate de fiecare dintre noi, în parte. Ne desfăşurăm
activitatea într-un sistem (medical, universitar) în care munca în echipă reprezintă o obligaţie asumată (chiar şi atunci
când nu există nimeni care să ne spună aceasta în mod ferm). O echipă nu poate funcţiona bine decât
atunci când există colegialitate. Sunt noţiuni indivizibile!
În urmă cu puţine zile am realizat că unul
dintre cele mai bune laboratoare de microbiologie clasică din Bucureşti şi din
România se va închide pentru că „nu mai are cine să lucreze în el“. Sunt luni
de zile în care mai multe persoane cu drag de muncă, drag instituţional şi drag
de a ajuta la vindecarea pacienţilor au lucrat cu mai mult sau mai puţin...
salariu. Mai rău, cu lipsa siguranţei pentru viitorul instituţional şi
personal, fără „luminiţa de la capătul tunelului“ despre care se vorbeşte în
România de aproape 25 de ani. Trăim într-o vâltoare, într-o lume care nu ne mai
dă timp să ne gândim la viaţa personală, la familie, la prieteni şi, uneori, nu
mai reuşim să „prindem“ realitatea. Nu mi-am dat seama că această tragedie este
pe cale să se înfăptuiască până când un coleg a spus: „Am pierdut-o şi pe
Mihaela“. Apoi, în doar câteva zile, o altă colegă a acceptat să plece. Nu pot
să spun „a decis să plece“ pentru că, la valoarea lor, oricare dintre colegele
care au lucrat în laboratorul de analize al INCDMI „Cantacuzino“ ar fi putut
oricând să decidă să plece şi să lucreze într-un laborator în care să primească
un salariu mai mare sau mult mai mare. De ce? Pentru că sunt foarte bune,
foarte serioase, exemple de urmat în domeniul în care şi-au desfăşurat
activitatea. Sunt convins că au refuzat numeroase oferte. Mai mult decât atât,
unele dintre colege lucrau suplimentar, în zilele libere, în laboratoare
private, ca să poată să îşi completeze salariul. Dar nu doreau să cedeze, ci să
continue o idee – laboratorul de
analize, înfiinţat de profesorul Ion Cantacuzino înainte de 1921.
După 1990, laboratorul a fost readus la
lumină prin iniţiativa regretatului doctor Florescu; iniţial şi pentru o lungă
perioadă de timp, acesta s-a ocupat de analizele de laborator microbiologice
pentru pacienţi, fără plată. După 1991, a fost un loc în care îmi făcea mare plăcere
să ajung, pentru că, începând cu ora 7,30, puteam veni în orice zi să învăţ, să
exersez, să „pun mâna“ alături de domnia sa. Ulterior, o altă colegă, tânăr
rezident, şi-a început activitatea aici, iar ea a continuat să lucreze timp de
25 de ani. Am învăţat împreună, am crescut împreună în domeniul microbiologiei
medicale, iar acum INCDMI „Cantacuzino“ a pierdut-o şi pe ea, la fel ca pe
celelalte colege – medic, asistent, laborant – de orice grad, toate la fel de
importante, pentru că, într-un loc în care colegialitatea
este la rang înalt, nu se stabilesc „ranguri“. Colegele din acest laborator ar
fi putut oricând să lucreze în învăţământul medical şi în orice laborator, de
orice nivel, în ţară sau în străinătate. Dacă este adevărat, una dintre colege
chiar va pleca în curând şi va lucra într-o altă ţară europeană. Cred că este
adevărat că la una dintre colege erau aduşi bebeluşi din afara Institutului
pentru a li se recolta sânge, pentru că nu rata nicio încercare, iar recoltările
erau realizate blând şi cu mare grijă pentru cei mici. Şi este sigur adevărat că,
în lipsa salariului, erau colegi care veneau şi susţineau din resurse proprii
funcţionarea laboratorului, cu un abonament de autobuz plătit de familie. Doar
pentru a putea veni şi lucra în laborator... gratuit, fără salariu.
S-a gândit oare careva „de la vârf“, un
coleg dintr-acesta, mai mare şi mai puternic, ce înseamnă să distrugi o muncă
de 25 de ani? Ce înseamnă să-ţi ţii colegii în nesiguranţa zilei de mâine? Ce
înseamnă să ţii oamenii în „negură“ şi fără să poată vedea „luminiţa de la capătul
tunelului“?
Prin exemple de necolegialitate pierdem.
Pierdem de 25 de ani. Pierdem zi de zi. Avem oameni bine pregătiţi, dornici de
a lucra, nedornici de a pleca pentru un salariu mai bun, în alte ţări. Dar cum
să reziste fără salariu? Şi cât? Situaţia trenează şi te face să te întrebi:
„Oare aceasta este, de fapt, tactica? Să îi lase să dispară unul câte unul, pe
măsură ce nu vor mai putea să lucreze neplătiţi?“. În Institut au fost angajaţi
tineri. Ei au crescut şi s-au dezvoltat călăuziţi de cantacuziniştii care i-au
primit cu braţele deschise. Acum au devenit adevăraţi colegi. Pot contribui la
scrierea de proiecte, pot desfăşura proiecte de orice anvergură. Alţi colegi au
lucrat zi şi noapte când li s-a „ordonat“ să termine vaccinul gripal, precum
Prâslea cel Voinic, în mult mai puţin timp decât se putea face în mod gospodăresc.
Alţii, cei numiţi PSV (las cititorul să descopere explicaţia acestor trei
litere, pe care unii le-au folosit nevrednic, în mod peiorativ) – dar cât de
importanţi sunt şi ei! Importanţi sunt şi portarii (cum să se poată fără pază?),
care vin fără să ştie dacă vor mai primi vreodată salariul. Importanţi sunt toţi!
Toţi sunt importanţi, pentru că Institutul
„Cantacuzino“ nu trebuie văzut ca o „adunare“ de secţii, laboratoare,
structuri. Institutul „Cantacuzino“ este un tot unitar, cu funcţiile sale, aşa
cum l-a realizat Profesorul în 1921, aşa cum l-au aprobat prin lege
parlamentarii acelor vremuri, aşa cum a fost susţinut prin decret regal de
regele Ferdinand I, Întregitorul. Înaintaşii noştri au înţeles atât spiritul,
cât şi necesitatea! Un Institut pentru
români şi pentru România!
