Îmboldit
de împrejurări şi încurajat de iniţiativa săptămânalului „Viaţa medicală“ de a
înfiinţa o rubrică pentru medicul de familie, mă încumet să relatez despre o
acţiune sanitară de amploare la care am fost nu doar părtaş, ci chiar
iniţiator, în anii de restrişte.
Avea
Clujul mai demult un cartier rău famat, cu aproximativ 600 de familii de romi
seminomazi care împestriţau colonia, şi aşa pestriţă, cu colibele lor sărăcăcioase,
mobilate doar cu o singură masă, vreo două scaune şi nişte paturi
„supraetajate“, ca să încapă cât mai mulţi. Era 1966. S-a abătut asupra lor o
epidemie de rujeolă care nu cruţa niciun copil (indicele de contagiozitate
fiind de 98%). John Enders era încă medic tânăr şi poate că nici nu visa la
vaccinul antirujeolic. Eram medic de familie în cartierul Iris (denumit astfel
după celebra sa fabrică de porţelanuri fine), de care ţine teritorial şi
colonia Bufniţa. Am fost prezent pe teren zilnic (la nevoie chiar de două ori
pe zi) până s-a potolit epidemia. În două săptămâni am terminat cu molima
păcătoasă şi am scăpat fără niciun deces, doar cu două internări pentru
complicaţii bronhopulmonare. Când să răsuflu uşurat, a început epidemia de
pertussis. Pe terenul acela năpăstuit, cu copiii subalimentaţi şi anergici după
rujeolă, tusea convulsivă era mai mult decât o pacoste, era ameninţarea
alarmantă a tuberculozei.
M-am
dus la directorul Sanepidului de atunci (dr. Z. Karacsonyi, medic iscusit şi
splendid organizator de sănătate publică, de sorginte armean) şi i-am spus:
„Domnule doctor, Clujul este ameninţat de tuberculoză! Femeile din cartierul
Bufniţa sunt, în marea lor majoritate, cerşetoare, cutreieră oraşul din casă în
casă cu copiii bolnavi, unul în braţe, celălalt, ţinut de mână. Această boală,
după cum ştiţi, nu alege şi nu cruţă pe nimeni. Ce-i de făcut?“.
A
doua zi mi-a telefonat, să vin după medicamente. Mi-a dat, calculat pe numărul
de copii, tetraciclină, vitamine, siropuri de tuse şi gammaglobuline fiole, un
sac întreg. „Daţi-mi şi facturile, vă rog“, i-am cerut eu. „De ce ai nevoie de
facturi? Cheltuielile mă privesc pe mine“, îmi răspunde medicul. „Aveţi
încredere în mine, ştiu ce fac.“ M-am dus întins la bulibaşa coloniei. S-a
uitat atent (şi cu respect) la totalul sumei de pe factură şi a dat înţelegător
din cap. Dimineaţa următoare, toată populaţia infantilă a stat aliniată în
curte, ca soldaţii. Fără urlete, fără gemete, se prezentau disciplinaţi la
tratament, iar bulibaşa se plimba încântat de propria-i carismă, cu
toiagul-sceptru înzestrat cu o bilă grea de argint pur în capăt, simbol al
atotputerniciei care pretinde obedienţă absolută.
Am
trecut deci de faza acută a bolii. Dar ce ne facem pentru prevenirea
complicaţiilor şi depistarea acestora? M-am adresat din nou directorului
Sanepidului: „Aveţi o echipă mobilă de radioscopii cu care vă duceţi în vârf de
munte, în locurile unde nu este curent electric. Puneţi-o la dispoziţia
noastră, să facem un screening al întregii populaţii din Bufniţa!“. Directorul
mi-a sugerat altceva: „Aveţi şi voi, ca toate cartierele mari, casă de cultură,
care şi aşa stă în paragină, fără rost. Are curent, şi calitatea examinărilor
va creşte substanţial“. Zis şi făcut: am radiografiat, de la sugar la moşneag,
tot cartierul. Nu numai Bufniţa, ci întreg cartierul Iris.
Şi
acţiunea a continuat. Aparatul roentgen s-a mutat apoi în cartierul vecin, apoi
în celelalte şi, într-un an, întreaga populaţie a oraşului a fost trecută prin
ciur şi filtrată radiologic, pentru depistarea oricăror semne ale tuberculozei
care ne pândea.
Teoretic,
probabilitatea ca eu singur să declanşez o acţiune de atare amploare ar fi fost
aproape de zero. Dar înţelegerea din partea autorităţilor şi sprijinul lor
prompt au dat roadele aşteptate.
