Vaccinurile
constituie una dintre marile poveşti de succes din istoria sănătăţii
individuale şi publice. Au ajutat planeta să scape de năpasta variolei, sunt
hotărâte să eradicheze poliomielita şi salvează, anual, vieţile a milioane de
oameni, reducând suferinţa şi costurile asociate cu maladiile infecţioase.
Cu
toate acestea, există încă multe boli pentru care nu s-a fabricat vreun vaccin.
Mai mult decât atât, strategiile care, în trecut, generaseră dezvoltarea cu
succes a vaccinurilor, nu vor reuşi să facă faţă unor bacterii sau virusuri mai
complexe, cum ar fi HIV, care au dezvoltat multiple mecanisme de a ocoli răspunsul
imun.
Istoria
vaccinologiei este una în care progresele biomedicale şi cele tehnologice anunţă
„noua generaţie“ de vaccinuri. În anii ’50, o reuşită care le-a permis
virusurilor să se dezvolte pe culturi de ţesuturi a condus la dezvoltarea atât
a vaccinurilor vii atenuate, cât şi a vaccinurilor inactivate pentru pojar,
poliomielită şi alte boli. În anii ’80, tehnologia ADN recombinant a condus la
dezvoltarea de vaccinuri împotriva hepatitei B şi virusului papiloma uman.
Către
sfârşitul secolului, prima secvenţiere a genomului uman a dus la „vaccinologia
inversă“. Această abordare, prin care analiza computaţională a genomului unui
agent patogen permite identificarea şi screeningul unui număr mult mai mare de
potenţiale ţinte ale vaccinurilor decât era posibil anterior, a fost utilizată
pentru dezvoltarea cu succes a vaccinului împotriva meningitei de tip B.
În
ultimii zece ani, s-au înregistrat progrese majore în crearea de vaccinuri
asistată structural, biologia sintetică, biologia sistemică şi monitorizarea
imunologică. Cu toate acestea, translarea cu succes a acestor progrese în
dezvoltarea de vaccinuri de ultimă generaţie continuă să fie limitată de cât de
bine înţelegem răspunsul imunitar uman care protejează împotriva anumitor
bacterii, virusuri sau paraziţi.
De
aceea, alături de alţi opt colegi, şi ei oameni de ştiinţă, am sugerat
implementarea unei noi iniţiative de cercetare clinică bazată pe imunologia
umană, Proiectul vaccinurilor umane (Science, mai 2013). În februarie anul
acesta, o serie de oameni de ştiinţă de marcă şi de specialişti în sănătate
publică se vor aduna în La Jolla, California, pentru a pune la punct un plan ştiinţific
de identificare, stabilire a priorităţilor şi – cel mai important – soluţionare
a principalelor probleme care împiedică, în momentul de faţă, dezvoltarea de
vaccinuri pentru boli precum SIDA, tuberculoza şi malaria. Acest proiect este o
schimbare a paradigmei în dezvoltarea de vaccinuri. Procesul actual este lung
(întinzându-se, adesea, pe zeci de ani, de la concept până la obţinerea licenţei),
are o rată de reuşită scăzută (din cauza limitărilor modelelor animale în ceea
ce priveşte anticiparea răspunsului imunitar şi a eficacităţii în cazul
oamenilor) şi este costisitor (fiind adesea nevoie de sute de milioane de
dolari pentru a crea un singur vaccin).
Să
ne gândim la acest fapt: doar în ultimii ani, multe vaccinuri candidate
împotriva HIV, denga, herpes, tuberculoză şi stafilococul auriu au dat greş,
iar costurile s-au ridicat la peste un miliard de dolari. Investirea acestei
sume în următorii zece ani într-un efort coordonat de abordare a principalelor
probleme cu care se confruntă elaborarea de vaccinuri va accelera căutarea
noastră de soluţii eficiente, având un impact transformator asupra sănătăţii
individuale şi publice.
HIV
reprezintă, poate, cea mai mare provocare, deoarece virusul se foloseşte de
imensa sa variabilitate genică pentru a se ascunde de sistemul imunitar. Însă,
mulţumită progreselor recente, oamenii de ştiinţă au reuşit să identifice unele
porţiuni foarte bine conservate ale acestui virus schimbător, să le stabilească
structura moleculară şi să înceapă să elaboreze potenţiale vaccinuri de ultimă
generaţie, pentru a stimula producerea de anticorpi care să vizeze aceste porţiuni,
prevenind infecţia cu HIV. Însă dezvoltarea unui vaccin anti-HIV, la fel ca în
cazul multor altor boli, este încă îngreunată de limitările informaţiilor pe
care ni le pot furniza modelele animale despre felul în care putem declanşa răspunsul
imunitar potrivit la om.
Două
progrese recente ar putea accelera dezvoltarea de vaccinuri şi reduce substanţial
costurile acesteia. În biologia sintetică, fabricarea rapidă de vaccinuri pe
bază de acid nucleic înseamnă că un număr mai mare de vaccinuri candidate trece
mai rapid de la faza de concept la cea de testare. În biologia sistemică,
tehnologiile de mare randament au mărit numărul de parametri genetici şi
imunologici evaluaţi în timpul studiilor. Această abordare a facilitat
anticiparea eficacităţii potenţialelor vaccinuri de ultimă generaţie împotriva
febrei galbene şi a gripei în câteva zile de la imunizare, în comparaţie cu
intervalul de timp obişnuit, de câteva luni sau câţiva ani.
Vaccinurile
împiedică deja moartea a două-trei milioane de oameni anual, înlătură suferinţa
umană, uşurează povara purtată de sistemele de sănătate şi permit o dezvoltare
social-economică mai rapidă. Modelele arată că adăugarea chiar şi a unui vaccin
anti-SIDA doar parţial eficient, la gama curentă de măsuri de prevenţie şi
tratament, ar putea reduce substanţial rata infecţiilor cu HIV.
După
cum scria recent Desmond Tutu, laureat al premiului Nobel şi unul dintre cei
mai fervenţi susţinători ai campaniei anti-HIV/SIDA din lume: „Trebuie să
profităm la maximum de progresele ştiinţifice din cea de-a doua jumătate a
secolului trecut, care au transformat vaccinurile pentru unele boli evitabile
în cea mai puternică şi mai economicoasă investiţie în servicii de sănătate din
câte există în acest moment“.
Aceasta
este şi ideea din spatele Proiectului vaccinurilor umane – un concept care ar
fi fost de neimaginat cu doar zece ani în urmă. Astăzi, progresele tehnologice
în ceea ce priveşte dezvoltarea de vaccinuri şi monitorizarea imunologică ne
permit să cercetăm cu adevărat această abordare a prevenirii bolilor, care ar
putea răsturna complet situaţia. Întâlnirea din februarie, din California, ne
poate aduce cu mult mai aproape de o lume lipsită de maladii infecţioase
dizabilitante şi fatale.
© Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
|
 Wayne C. Koff este vicepreşedintele executiv şi şeful
operaţiunilor de cercetare ştiinţifică International
AIDS Vaccine Initiative.
|
