Charles Baudelaire, celebrul poet francez,
definea medicina, acum aproape 150 ani, ca ştiinţa care se ocupă cu schimbarea
denumirii bolilor. Astăzi, această ironie trebuie privită cu multă înţelegere.
În acea vreme, cu mult înainte de descoperirea etiologiei microbiene sau virale
a celor mai multe maladii ubicuitare, înainte de apariţia mijloacelor moderne
de investigaţie, cum ar fi radiologia sau endoscopia, bolile curente erau de
neînţeles şi inexplicabile, astfel că aceleaşi simptome puteau fi interpretate
în diverse feluri, iar ele primeau periodic diverse denumiri. Ba, mai mult,
multe diagnostice erau precizate prea târziu, post-mortem, după efectuarea
necropsiei. Marile epidemii de maladii contagioase provocau panică în rândul
populaţiei, care încerca să se apere în mod empiric, uneori superstiţios şi de
cele mai multe ori ineficace, pentru că nimeni nu putea preciza originea
molimei.
Fără discuţie, lucrurile s-au schimbat
radical începând cu a doua jumătate a secolului trecut. Nelămuririle clinice au
căpătat explicaţii datorită folosirii metodelor moderne de investigaţie. O
simplă referire la primele cateterizări cardiace retrograde, de prin anii ’50,
o metodă care a permis descifrarea fiziopatologică a multor afecţiuni valvulare
şi ischemice, subliniază enormul progres făcut de medicină spre definirea
corectă a condiţiilor clinice. Memoria mă duce la acele timpuri în care o criză
de astm bronşic trebuia diferenţiată de un edem pulmonar acut provocat de o
insuficienţă cardiacă acutizată şi-mi aduc bine aminte de poveştile dascălilor
mei despre greşelile de diagnostic care erau apanajul practicii curente în
această privinţă. Dar am putea greşi limitându-ne doar la definiţia etiologică şi
fiziopatologică a maladiilor pentru a dovedi importanţa vitală a corectitudinii
şi exactitudinii în definiţia fenomenelor care ne înconjoară.
O bună parte a morbidităţii anestezice e
legată de perioada postoperatorie imediată. Un studiu devenit clasic, publicat
în Franţa în urmă cu mai bine de un deceniu, preciza că mai bine de 40% din
complicaţiile postanestezice apar în orele ce urmează terminării actului
operator. Brutala trecere de la atenta supraveghere a unui medic asupra unui
singur pacient la (practic) lipsa de supraveghere imediat după ieşirea
pacientului din sala de operaţii a obligat administraţia medicală din spitalele
moderne să aplice două măsuri obligatorii şi care se completează una pe alta.
Pe de o parte, e vorba de înfiinţarea camerelor de trezire, aşa-numitele recovery rooms, în care sunt concentraţi
pacienţii imediat după operaţie şi anestezie, sub directa supraveghere a unei
asistente medicale, dublată de cele mai multe ori de un medic anestezist. Pe de
altă parte, dat fiind faptul că supravegherea nu se mai efectuează în raport
1:1, ci 1:3 sau chiar 1:4 (adică o asistentă la mai mulţi pacienţi),
monitorizarea clinică a fost completată de una electronică, instrumentală, care
analizează în mod continuu semnele vitale, anunţând orice deviaţie patologică şi
periculoasă. Iată deci cum o corectă definiţie a unei situaţii a dus (e drept,
în timp) la rezolvarea unei probleme imperioase, de care şi eu, tânăr intern de
ATI , m-am lovit nu o dată în primii ani ai carierei mele profesionale.
Pentru mulţi din colegii mei de alte
specialităţi – gastroenterologi, radiologi, chirurgi – propofolul e un drog
anestezic cunoscut şi utilizat pe o scară largă în mai toate spitalele şi
policlinicile cu profil chirurgical sau investigaţional. Până în urmă cu
aproape zece ani, propofolul era considerat, în mâini îndemânatice şi cu
experienţă, ca un drog fără efecte secundare periculoase. Folosit în mod
judicios, acest drog rezolvă o bună parte din problemele inducţiei anesteziei
generale şi acoperă în mod satisfăcător efectuarea sedării pentru proceduri
invazive. Numai că, în ultimii ani, literatura de specialitate descrie apariţia,
în anumite cazuri de utilizare prelungită a acestui drog, a unor simptome
grave, afectând mai toate organele vitale, aşa-numitul PRIS – propofol infusion syndrome. Procentul
de decese provocate de o perfuzie prelungită de propofol, mai ales la copii, a
fost la început surprinzător de ridicat, dar explicabil, întrucât medicii
clinicieni au pus apariţia gravelor fenomene pe baza unor alte diagnostice, cum
ar fi şocul septic, hemoragia subarahnoidiană, folosirea steroizilor în doze
exagerate etc. Doar după punerea la punct a numitorului comun etiologic –
administrarea propofolului în doze mari şi perioade lungi de timp – au apărut
recomandările de rigoare, care au prescris micşorarea dozelor şi scurtarea
timpului în care propofolul e administrat, în felul acesta reducând nu numai
incidenţa PRIS în practica curentă, dar şi gravitatea sindromului.
Proverbul chinezesc reprodus alăturat se
referă la înţelepciunea individului ca o prerogativă absolut necesară pentru a
ajunge la concluzii adevărate şi la înţelegerea corectă a realităţii. Eu îmi
permit a adăuga la această caracteristică importantă două alte atribute care mi
se par vitale pentru a ajunge la adevărul ştiinţific. Prima e experienţa
personală a fiecăruia dintre noi, adică acea specială capacitate de percepţie
care permite separarea boabelor de grâu de neghină, spiritul de observaţie
clinică, atât de necesar în meseria noastră. Un al doilea deziderat îl
reprezintă, în ochii mei, comunicarea între colegii de breaslă, cu alte cuvinte
transformarea experienţei personale într-una colectivă. În marea majoritate a
timpului, medicul funcţionează într-o comunitate restrânsă, numărul de pacienţi
e redus şi de aceea anumite observaţii clinice, în lipsa cazuisticii bogate, nu
pot fi transformate în dovezi irefutabile. Soluţia care se impune e simplă. Împărtăşirea
experienţei personale cu ceilalţi colegi de specialitate devine imperioasă.
Aceasta e menirea prezentărilor de cazuri din revistele medicale. Un caz ieşit
din comun şi raportat în literatură poate trezi interesul unui coleg, care s-a
întâlnit cu acelaşi fenomen aparent inexplicabil, căruia i-a oferit o însemnătate
periferică şi care s-a şters din memoria activă. Multe din aceste rapoarte
izolate, pe unul sau doar câteva cazuri, au stat la baza unor cercetări clinice
şi experimentale care au avut ca efect rezolvarea definiţiei problemei şi găsirea
soluţiei terapeutice.
În lumea ştiinţifică de azi, cazurile
izolate sunt lipsite de luciul şi strălucirea cercetării ştiinţifice bazate pe
un număr mare de pacienţi (sau animale). De aceea, raportarea lor se bucură de
o primire relativ rece din partea majorităţii editorilor de reviste medicale.
Această realitate trebuie modificată. Sita selectării cazurilor interesante
trebuie construită în aşa fel încât să permită „strecurarea“ acelor informaţii,
fie ele singulare, care pot însă deschide un larg câmp de investigaţii
folositoare.
|
 „Originea înţelepciunii constă în a defini lucrurile şi
faptele în mod corect.“
(Proverb chinezesc)
|
