La o primă vedere,
patetismul editorialului semnat de domnul Vlad Mixich și concentrat în îndemnul
„Opriți-vă!“, dintr-un număr recent al Vieții medicale, ar trebui
aplaudat, ca orice acțiune care semnifică dorința de a schimba ceva din ceea ce
nu merge cum trebuie. Nu-l aplaud, dar invit și pe alți confrați să-și exprime
părerile în paginile acestui ziar.
Recunosc că mă număr printre cei cărora, așa cum considerați
dumneavoastră, domnule Mixich, „nu le place să li se pună oglinda în față“. Dar
depinde de oglindă. Cea pe care ne-o oferiți și o argumentați este strâmbă de
la început: valoarea unei școlii medicale trebuie evaluată din interiorul ei și
nu apelând la date și statistici bine ticluite și cosmetizate care, în cele din
urmă, se contrazic între ele. Amintiți de nu știu câte școli de valoare din
Ungaria, Grecia, Estonia, Croația și altele, aflate în diverse topuri 200 sau
300, pentru ca în studiul Shangai, din toate, să rămână una singură din cele
menționate.
Nu v-ați pus, cumva, problema că este vorba de inabilitatea
școlii noastre medicale (ca și a altor domenii) de a se face cunoscută, de a se
bate cu pumnul în piept așa cum fac alte școli pentru mai puțin? Nu este prima
oară când se petrec asemenea lucruri. Poate că școala noastră are lucruri mai
importante de împlinit decât să figureze în niște topuri. De fapt, amintiți și
dumneavoastră de nu știu care universitate de la noi, „care a înțeles
importanța de a pătrunde în asemenea statistici“. Și când ții cu tot dinadinsul
să figurezi în asemenea alcătuiri, mai faci unele compromisuri de la adevăr și
realitate. Nu cred că nu cunoașteți asalturile unor societăți străine care,
contra cost, te pot declara „omul anului…“, indiferent de valoare
și în fiecare an.
Poate că nu sunt cel mai indicat să vă contrazic, dar nu pot fi
de acord cu afirmația că valoarea școlii românești de medicină este un mit.
Fiindcă nu este. Nu vorbesc doar ca să mă aflu în treabă, dar cei 47 de ani de
profesie și cele peste 200 (nu, nu este nicio greșeală) de participări active
la diferite manifestări științifice la care am fost prezent, mi-au oferit
ocazia să compar și să cunosc unde ne aflăm din punct de vedere valoric. Și
afirm, cu toată responsabilitatea, handicapul nostru a fost întotdeauna – și
din păcate, continuă – un handicap strict material, în niciun caz conceptual
sau valoric. Este suficient să mă refer la regretatul profesor Sergiu Duca de
la Cluj care, după ce reușit să facă rost de o trusă de chirurgie
laparoscopică, în câteva luni a devansat prestigioase centre chirurgicale din
Vest, nu numai numeric, ci abordând și alte organe, în afara colecistului, și
devenind un adevărat precursor în training, inovații și congrese.
Aș fi caraghios să spun că lucrurile sunt perfecte și că totul
merge ca pe roate, fiindcă nu este așa. Dar nu cele câteva exemple, puțin
semnificative (de care nu duc lipsă nici alte țări), care au generat apelul dumneavoastră
definesc valoarea școlii medicale autohtone.
În schimb, da, sunt de acord că somația „Opriți-vă!“ trebuie
adresată nu reprezentanților școlii medicale românești, ci numeroaselor foruri
decizionale care fac ca valoarea școlii noastre medicale să nu fie vizibilă.
Dați exemplul cercetării-inovării, la care România este pe ultimul loc în
Europa, fiindcă guvernul a redus dramatic resursele acestui domeniu. Cine se
face vinovat de această situație? Școala medicală? Vă asigur că în școala
noastră medicală, chiar în condițiile vitrege cunoscute, cercetarea există și
continuă, însoțește fiecare gest și o plasează în rând cu medicina mondială,
fiindcă ea face parte din obligația fiecărui profesionist care merită acest
atribut.
Sincer vorbind, e greu să înțeleg unele dintre enunțurile
dumneavoastră. Scrieți că: „Excepționalitatea școlii medicale românești este
dată chiar de excepțiile ei, care există, dar au atins performanța în ciuda, nu
datorită sistemului medical de învățământ“. Dacă nu sistemul medical de
învățământ i-a făcut pe respectivii excepționali, cine i-a făcut ? Când vorbim
de o școală medicală națională, nu ne referim doar la cei 6 ani de
universitate. Vă amintiți desigur de doctorul Adrian Lobonțiu care a uimit
Europa și Statele Unite prin performanțele sale și care recunoaște că este
produsul școlii medicale românești. Nu-i este rușine să o facă și nici nu este
singurul.
Îmi pare rău, dar nu cred că „rezidenții angajați și în
activități academice“, cu care ați discutat, sunt cel mai reprezentativ
eșantion și cei mai indicați în a aprecia nivelul școlii medicale românești.
Iar dacă sunt deciși să aleagă să lucreze în străinătate înainte chiar de a se
fi format, este fiindcă cunosc perspectivele materiale care îi așteaptă și
nevoia de a întinde mâna la ajutorul părinților și nu, dragă doamne, că nu vor
putea face cercetare.
Regret lipsa mea de informare, dar nu am auzit de un nume
răsunător de chirurg de la Universitatea din Tartu.
Stimate domnule doctor, vă
mulțumesc pentru mesaj și vă asigur de respectul deplin pe care îl am pentru
experiența dumneavoastră. M-ar bucura enorm ca eroarea să-mi aparțină plenar.
Din păcate, datele UEFISCDI (ai noștri așadar, nu străinii) arată altceva: în
ultimii trei ani, în Nature și Science, cele mai importante
jurnale științifice ale lumii, nu a apărut nici măcar un singur articol care să
aibă măcar unul dintre autori provenind dintr-o facultate de medicină
românească. În Nature Communications a apărut un singur articol care
numără în colectivul internațional format din 63 de autori și un medic român,
bravo ei. O situație similară (autor român alături de alți 55 de autori din
alte țări) se înregistrează în cazul unui articol apărut în Nature Genetics.
Singura realizare notabilă a școlii medicale românești (nu mă refer la evaluări
din interior, ci la cele certificate la nivel internațional) este articolul
apărut în Nature Genetics și semnat de un grup condus (și) de profesorul
Irinel Popescu. O recoltă cam subțire pentru o țară care are 13 facultăți de
medicină, mai multe decât Polonia sau Olanda.
Acest lucru este reflectat și în
clasamentele internaționale la care fac referire în „Opriți‑vă!“ și care sunt
dincolo de orice îndoială, fiind cele mai cunoscute și prestigioase din
domeniu. Aș fi pomenit și un al treilea clasament, dar regretabil acolo
lucrurile stau și mai rău pentru noi. În plus, un sondaj recent efectuat de un
institut serios de cercetare a constatat că principalul motiv al plecării
medicilor tineri din România nu este salariul scăzut (acesta este doar al
doilea motiv). Principalul motiv este lipsa de perspective profesionale și
dezvoltare academică. Ei au spus-o, nu eu.
Desigur că motivele și responsabilitățile sunt împărțite
între actorii din sistem și, după cum am scris în textul la care faceți
referire, există insule de excelență și în cercetarea medicală românească. Dar
sunt doar insule. Excepții care confirmă regula. Din păcate, aceasta este
realitatea. Și până nu admiți că ai o boală, nu poți porni la vindecarea ei. (Dr.
Vlad Mixich)