În pregătire, studenții primesc și exemple de „cum să nu ne
comportăm când vom ajunge mari“. Câți sunt însă cei care rezistă acestor
„agresiuni“? Și câți, văzând astfel de exemple, nu ajung să se comporte la fel?
Cum ne educăm viitorii colegi? Dacă avem așteptări de la ei, trebuie să oferim
exemple în sensul așteptărilor noastre, nu-i așa? Unicul mod de lucru
corespunzător este să întărim colegialitatea și să ne desfășurăm
activitatea în echipă.
Mulți studenți se comportă remarcabil, pozitiv și aceste exemple
merită subliniate. Mi-aș dori ca, săptămână de săptămână, să nu întâlnesc decât
astfel de pilde, iar articolele să „se scrie singure“, pline de asemenea
istorisiri. Viitorii colegi ar putea să ne povestească și am putea discuta și
alte situații care să ne facă să ne simțim mai siguri privind înspre viitor.
Prima dată când am văzut că mă pot baza pe tineri, în proiecte de mare
responsabilitate, a fost în urmă cu mai multă vreme (vreo optsprezece ani să
fie de atunci), când am alcătuit o echipă ministerială, în majoritate din
proaspăt absolvenți. Necăjitor este că tot ce am construit în aproape trei ani
a fost distrus în mai puțin de trei săptămâni – dar, despre acest episod, cu
altă ocazie (poate în cadrul unei altei rubrici, intitulate: „De ce merg
lucrurile prost în sistemul de sănătate din țara noastră“).
Mă întorc la proiectul pe care îl aminteam în numărul trecut, cu
finanțare europeană, în căutare de dovezi privind importanța bolii hidatice în
România și alte țări din Europa (HERACLES). Au fost formate echipe
multidisciplinare în fiecare dintre cele cinci țări participante; în România,
coordonatorul nostru a ales să implice și viitori medici, în calitate de
voluntari. Ideea a fost una salutară. Nu ne-am așteptat ca prezența tinerilor
să reprezinte o dificultate în desfășurarea activității (dimpotrivă), dar
implicarea lor a depășit toate previziunile noastre. Au fost atât de drăguți,
încât de multe ori ne întrebam cum de este posibil să existe astfel de tineri.
În primele două acțiuni pe teren au participat doar doi studenți, ambii în anul
șase – cu atât mai lăudabilă este implicarea lor în acest proiect, deoarece
timpul din ultimul an universitar este dedicat de obicei pregătirii pentru
examenele de licență și rezidențiat. O acțiune pe teren înseamnă, în primul
rând, pregătirea acesteia (pregătire aflată în seama coordonatorului de
proiect): contactarea autorităților de sănătate publică din județul ce urmează
a fi vizitat, discuții prealabile și pregătirea acțiunii cu medicii de familie
din dispensarele gazdă și, nu în ultimul rând, găsirea celor mai potrivite
locuri de cazare pentru întreaga echipă.
În anul precedent, screeningul s-a desfășurat în două județe,
după un program zilnic foarte asemănător: gata de lucru la ora 8,50, prezentarea
programului, sfaturi de interes pentru sănătatea publică, înregistrarea
pacienților cu respectarea tuturor regulilor și având la bază consimțământul
acestora de a participa, aplicarea unor chestionare (timp în care transmiterea
de mesaje preventive este permanentă), investigarea ecografică, recoltarea și
prelucrarea probelor de laborator și câte și mai câte. Însă nu descrierea
programului este ținta acestui articol, ci modul în care viitorii medici au
reușit să se încadreze în echipă. De dimineață, de la 7–7,30 și până seara,
înspre miezul nopții (uneori chiar mai târziu), cei doi colegi au avut un
comportament admirabil. Deși nu mai participaseră la astfel de acțiuni, parcă
ne ghiceau din privire ce este de făcut. În momentele cele mai dificile (acestea
erau în perioada 9–11,30 sau chiar și mai târziu), erau alături de noi cu trup
și suflet, nu doar ajutând efectiv, ci și întărindu-ne (cum să obosești văzând
la lucru copii atât de buni, copii care absentau motivat de la stagii și mai
apoi recuperau orele respective în gărzi sau activități suplimentare, în timp
ce alți colegi poate se distrau). În cele 12–14 ore petrecute zilnic împreună
cinci zile pe săptămână, acești copii au arătat atât candoare, cât și
capacitatea de a „se prinde la poante“. De asemenea, au dat dovadă de
seriozitate și de un mod respectuos de comportament, așa cum ți-ai dori să vezi
la toată „tinerimea română“. Cu adevărat stăteam (noi, cei mai bătrâni) și ne
minunam privindu-i. Spiritul de echipă se va dovedi și în luna septembrie,
când, la prezentarea tezelor de licență, aproape toată echipa de „seniori“
dorește să participe, să îi vadă și să îi susțină.
Activitatea de screening a continuat în 2015, în alte trei
județe, în mod asemănător. Celor doi viitori colegi li s-au adăugat încă patru,
în săptămâni diferite, studenți din anii doi, patru și cinci. În total au
participat șase studenți din ani diferiți, dar cu comportament, seriozitate și
dedicație asemănătoare: remarcabile. Văzându-i la lucru, ți se umple inima de
bucurie și câștigi speranță și putere pentru o bună bucată de timp. Trei băieți
și trei fete, rupând din timpul lor (în anul universitar sau în timpul
vacanței), au dovedit că se pot integra aproape la perfecție într-o echipă.
Sunt cunoscut și recunoscut (probabil și blamat) pentru că nu
laud, ci critic. Nu critic de dragul de a critica. În primul rând, sunt cel mai
sever critic al meu. Iar mai apoi, critic doar activitățile care merită
criticate și pot fi îmbunătățite. Ce folos poți avea în urma laudelor? În
schimb, dacă sunt aspecte care trebuie îmbunătățite, atunci acestora este bine
să ne adresăm. Cu toate acestea, în cinci săptămâni, cu minimum douăsprezece
ore de activitate zilnic, nu pot găsi nimic de criticat la acești șase copii.
Atenție, implicare, responsabilitate, solicitudine, răspuns prompt la oricare
cerință venită din partea oricărui alt membru al echipei (student, doctor,
asistent, profesor, responsabil al directorului de proiect din Italia sau chiar
directorul de proiect, care a participat alături de noi la activitățile din
județul Neamț), nivelul de plângere egal cu zero, mereu cu zâmbetul pe buze și
câte și mai câte. Adevărați coechipieri. Adevărați colegi. Aștept să îi văd,
rând pe rând, medici. Sper că spiritul de echipă îi va însoți în toată activitatea
lor. Acești tineri nu trebuie să fie contaminați de exemplele negative. Ei par
destul de tari și greu de înfrânt de antimodele. Cu toate acestea, uneori nu
este ușor să reziști. În aceste condiții, se evidențiază responsabilitatea
noastră, a celor mai mari. Dacă acești tineri se vor schimba vreodată în sens
negativ (Doamne păzește!), atunci eu spun: vina nu le aparține lor, ci celor
care i-au smintit; iar a sminti un copil, un tânăr, este un lucru foarte grav.
Societatea (inclusiv cea medicală) trebuie să se schimbe în
bine. Deșănțata „luptă a banului“, transformarea misiunii de medic într-o
meserie aducătoare de venit (uneori fără niciun scrupul) trebuie să scadă până
la dispariție. Vocația și misiunea trebuie să primeze.
Pentru aceasta, ei au nevoie de noi și noi avem nevoie de ei. Așa cum îi
creștem, îi vom și avea în calitate de colegi. Iar medicina, în lipsa
colegialității, în lipsa spiritului de echipă, în lipsa conlucrării pentru
binele pacientului, nu este medicină.