Oare cum e să fii învățător? O dată la cinci ani, în viața ta intră treizeci de copii mici, ești alături de ei zi de zi, trei sferturi din an. Cresc, se schimbă, își deschid ochii. Apoi pleacă și nu îi mai vezi decât din întâmplare, mai întâi alergând pe holurile școlii – sunt treaba dirigintelui de-acum. Părăsesc de tot școala, îi mai întâlnești poate pe stradă, prin cartier, te salută respectuos sau se fac că nu te văd, dar tu îi vezi tot mai rar. Nu ai timp prea mult de reflecție, doar o serbare simbolică în clasa a patra și vine următoarea generație, trebuie să te ocupi și de ea. Îmi imaginez că învățătorul, în clipele libere, se întreabă cum s-or descurca copiii ăia fără el. Poți spera că cei mai mulți reușesc, se fac oameni mari, autonomi, își găsesc drumul. Nu poți să-ți faci griji pentru toți. Dar unii îți ridică niște semne de întrebare. Pe Cutărică nu l-ai mai zărit de foarte multă vreme și știi ce probleme avea, părinții l-ar fi trimis mai degrabă la muncă decât la școală. Deja în clasa a șasea avea mormane de absențe. Icsulescu era un copil atât de timid și ciuca bătăilor în curtea școlii. Igreceanu, când nu era cu capul în nori, era foarte agitat. Alții, în schimb, erau prea deștepți și prea buni pentru lumea asta. Precum fetița aia, de acum cincisprezece ani, oare cum o chema? Nu mai știi. Ei însă te vor ține minte. Oare cum o fi și treaba asta, să viețuiești în conștiința atâtor oameni? Poate piticul din mințile lor, care seamănă cu tine, le vorbește uneori, le dă sfaturi, îi ceartă.

    Motivul pentru fac acest exercițiu de fantezie e că am impresia uneori că sunt ca un fel de învățător. Atențiune, nu mă pretind o sursă iluminată de înțelepciune, însă sunt în bună măsură o instituție. Când oamenii sunt în cumpănă, există pentru ei experiența, studiile și ordinea ideilor din medicină, care dă un nume suferinței lor și o încadrează într-o „curriculă”, într-un proces de transformare. Din momentul în care ai ajuns la doctor, viața ta e oficial pe cale să se schimbe. Parcurgi niște pași, termini niște clase. Cel puțin în specialitățile „cronice”. Uneori, mai repeți anul, revii asupra lecțiilor vechi. Unii nu pleacă niciodată din școală. Alții o abandonează. Dar mulți absolvă școala asta și merg mai departe. Într-un fel, „absolvire” e un cuvânt mai potrivit în medicină decât „vindecare”. Vindecarea e un proces inconștient, automat. Tot ce e conștient, e școală. E o asemănare chiar și în ciclicitatea generațională: fluxul de pacienți e continuu și nu există vacanțe, trimestre, reînceperi, dar pacienții mei de acum cinci ani sunt alții decât cei de acum, o altă generație. Și eu eram altul pe atunci.

    Știu că e o dimensiune paternalistă în ceea ce tocmai am scris. Copilul nu are de ales, el trebuie să meargă la școală, indiferent de dorința lui, și nu are mare lucru de zis nici în alegerea învățătorului. Cu totul altfel ar trebui să stea lucrurile în medicină. De când sunt medic, nu încetez să observ dovezi ale nocivității restrângerii libertății de alegere a pacienților. E rău pentru pacient, dar și pentru medic, care își trăiește traumatic confruntarea cu o realitate în care nu mai e omnipotent și omniscient. Dar există în medicină un fel de paternalism intrinsec: în decizia de a-ți pune viața în mâinile unui doctor, suferința atârnă foarte greu, iar suferința nu e o alegere. E mai ușor să regresezi într-un fel de simulacru de copilărie în acele momente în care depinzi de medic, cu tot ce înseamnă asta. Desigur, toată strădania din relația noastră trebuie să tindă spre momentul în care pacientul nu mai depinde de medic, scapă de el, iese din universul simplificat al spitalului sau al cabinetului și își vede de viața lui.

    Dar, oare, nu cumva și noi, medicii, căpătăm o oarecare dependență de pacienții noștri? Atunci când ai petrecut luni sau chiar ani într-o relație terapeutică cu pacientul, nu suferi o microtraumă în momentul în care el merge mai departe? Parcă te simțeai mai bine știind ce face, văzându-l periodic la consultație, lucrurile erau sub control. Nu cred că e neprofesionalism în această anxietate. Doar o lecție de smerenie, a limitelor putinței noastre.

    Uităm mult, dar ne și amintim mult. Când evenimentele sunt relativ calme și prezentul nu mă trage cu forța în el, mă întorc fără să vreau asupra angoaselor trecutului. Pe unde or mai fi acum Cutărică, Icsulescu, Igreceanu și cealaltă, căreia nu reușesc să-i țin minte numele? Poate că părticica aia pe care ai rupt-o din tine a rămas cu ei și le prinde bine în momente mai dificile, nu e doar o amintire rea, ascunsă în seif. În plus, pas de nouvelles, bonnes nouvelles. Dacă n-am mai auzit nimic de ei, pot spera că fac bine. Măcar aici am un avantaj față de învățător.