În
viaţa unui spital din România, în perioada în care mă număram printre medicii
din ţară, vizita mare era un ritual săptămânal care consta în trecerea din
salon în salon a unui cortegiu format din toţi medicii secţiei respective, în
frunte cu profesorul sau şeful de secţie, căruia i se alăturau sora-şefă şi –
după caz – rezidenţii, stagiarii şi
studenţii. Cum cârdul format din această adunare ajungea să fie destul de mare, cei de pe la mijlocul grupului,
ca să nu mai vorbim de cei din coada lui, nu puteau auzi nimic din ce se vorbea
în fruntea plutonului şi ajungeau să se plictisească de moarte în cele câteva
ore cât dura plimbarea în cauză. Mulţi se fofilau să dispară după ce vizita
trecea de saloanele lor.
Rostul
vizitei mari ar fi trebuit să fie unul de învăţământ şi educaţie, dar, în cele
mai multe spitale prin care m-am perindat, evenimentul, care se petrecea de
obicei sâmbăta dimineaţa, era mai mult o corvoadă administrativă şi un prilej
pentru şeful de secţie să-şi arunce un ochi în sectoarele medicilor primari, să
vadă ce internări se fac sau ce cazuri se operează. Aceste vizite mari erau mai
mult demonstraţii menite să întărească autoritatea celui care avea delegaţia de
şef de secţie. La vârsta internatului, nu de puţine ori primeam însărcinarea de
încredere ca, la momentul potrivit, să-i ascund în grupurile sanitare pe acei
bolnavi care nu trebuiau văzuţi: fie cazuri care nu justificau internarea, fie
unul din cei care fuseseră internaţi „fără loc“ şi împărţeau patul cu alt
pacient.
Vorbind
numai din experienţa mea din ţară, păstrez însă amintirea unor vizite mari cu
adevărat educative şi formatoare din mai multe clinici universitare. Aşa au
fost vizitele cu profesorul Ion Bruckner la Spitalul „Cantacuzino“ din Bucureşti,
cele cu profesorul Aurel Păunescu Podeanu la Spitalul „Carol Davila“, cele cu
profesorul Dan Setlacec la Spitalul Fundeni şi cele cu profesorul Cornel
Constantinescu la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu“. Profesorii menţionaţi
demonstrau magistral examinarea bolnavului, de multe ori identificau boli
ignorate şi schimbau diagnosticul pacientului, ajutau studenţii şi rezidenţii să
refacă raţionamentul clinic, puneau întrebări celor tineri, fără să-i pună în
situaţii dificile, şi completau cunoştinţele participanţilor la vizită cu noutăţi
despre tratamente, rezultate, strategii, citând articole publicate recent. De
la colegii mei de generaţie aflam că şi în alte clinici, profesori ca Ion
Juvara, Teodor Balş, Alfred Rusescu şi alţii erau la fel de admiraţi pentru
vizitele lor, rămase în memoria celor care îi urmăriseră.
M-am
mirat când, abia ajuns pentru prima dată într-un spital american, am citit anunţul
că vizita mare din acea lună se va ţine în amfiteatru. Ca şi în multe alte
aspecte ale vieţii, cu sau fără legătură cu medicina, America diferă de Europa şi
în felul în care se desfăşoară vizitele mari. Tradiţia începe cu marele
internist William Osler (1849-1919) de la celebrul spital Johns Hopkins din
Baltimore, Maryland, atunci şi acum unul dintre primele trei spitale din
Statele Unite la categoria şcoli de medicină, a programului de rezidenţă şi a
perfomanţei spitaliceşti. Osler a fost numit profesor la Johns Hopkins în anul
1885 şi a introdus vizitele mari în anul 1886. Ele se ţin şi astăzi lunar, în
acelaşi format, apoi se publică într-un periodic special destinat acestor
evenimente. În zilele noastre, circulaţia vizitelor mari de la Johns Hopkins şi
de la alte spitale mari (Massachussetts General, Cleveland Clinic, UCLA etc.)
se face şi prin intermediul internetului, pe youtube.
Formatul vizitelor lui Osler era acela al
unei prezentări socratice: lui i se aducea un pacient necunoscut în amfiteatru şi
– după istoric şi examinare – expunea procesul de stabilire a diagnosticului, a
diagnosticului diferenţial şi a indicaţiei de tratament, argumentând la fiecare
pas al procesului cum şi de ce alegea faptele reale şi le elimina pe cele înşelătoare.
Pe parcurs, întreba membrii din audienţă şi primea, la rândul lui, întrebări,
antrenând publicul de studenţi în logica actului medical. Osler a fost un
promotor energic al învăţământului medical legat direct de bolnavi şi a lăsat
câteva aforisme care îi definesc filozofia de profesor. Astfel, el a spus că „cel care studiază medicina fără cărţi este
ca navigatorul pe mări necunoscute, dar cel care studiază medicina fără bolnavi
nici măcar nu ajunge la apa mării“, iar când a spus ce epitaf şi-ar dori pe
propriul monument funerar, a ales textul „Acesta
este cel care a adus studenţii de medicină în saloane pentru învăţământul la
patul bolnavului.“
Şi astăzi, la multe vizite mari, cel invitat
să facă demonstraţia clinică urmează modelul vizitelor lui Osler. Am urmărit de
multe ori clinicieni străluciţi descifrând cazuri complicate şi furnizând
experienţe de neuitat, foarte educative.
O a doua variantă a vizitelor mari din
spitalele americane este cea a unei expuneri de o oră a unui subiect de
actualitate, a unor noi metode de terapie sau a unei recente descoperiri.
Facultăţile de medicină invită vorbitori care nu sunt doar cunoscători ai
subiectului, dar au şi merite în introducerea noului ori o experienţă personală
bogată legată de topica discuţiei. Procedând aşa, auditoriul are şansa să
primească cea mai corectă şi completă informaţie de la o autoritate în materie.
Vorbind despre calităţile necesare unui bun
doctor practician, William Osler a enumerat compasiunea, mila, simţul umorului,
modestia, respectul, toleranţa, dragostea faţă de semenul său şi căldura, iar
avertismentul dat unui reprezentant al ştiinţei medicale a fost acesta: oricât
de mare este ignoranţa, tot este de preferat dogmatismului.