Îmi
aduc aminte cum, în anii ʼ90, descoperisem o organizație
nonguvernamentală care îmi plăcea foarte mult. I-am vizitat pe cei
implicați, am discutat, am început să colaborăm. Se ocupau de o
problemă de importanță în sănătatea publică (dar și în
medicina curativă), erau tineri, entuziaști, absolut neinteresați
de aspectele materiale. Puneau suflet și lucrau cât de mult puteau,
fără rezerve. Se ajutau unii pe alții și își demonstrau
colegialitatea față de toți ceilalți din sistemul medico-social,
contribuind împreună la o acțiune importantă pentru țara
noastră. Această perioadă a durat destul de mult, ani și ani. Nu
aveau fonduri dedicate, realizau chiar ei acțiuni pentru colectare
de fonduri și reușeau să obțină cele necesare desfășurării
activității. Mai târziu, după mai mulți ani, a apărut o
finanțare serioasă care permitea utilizarea fondurilor pentru mai
multe activități, pentru rezolvarea unor probleme de sănătate
publică.
Multă
bucurie a produs obținerea de fonduri, posibilitatea de extindere a
activităților, finanțarea mai multor organizații, implicarea a
mult mai mulți oameni (inițial acționând colegial, depunând
eforturi în comun și sprijinindu-se reciproc), ceea ce a condus,
firește, la susținerea mai multor persoane ce aveau nevoie de
aceasta în diferite modalități (medicale, sociale, de ordin
psihologic etc.). Totul părea să evolueze foarte bine. Doar că,
de-acum au început să existe și salarii – măricele în
comparație cu altele din România, uriașe în comparație cu
situația precedentă obținerii lor (când mai toată activitatea
era pur voluntară). În doar câțiva ani de „salarizare“, s-au
„uitat“ anii anteriori. Uitarea a intervenit atât în zona
organizațiilor nonguvernamentale, cât și în cea instituțională,
pentru că finanțarea a permis sprijinirea în ambele zone, iar
salariile celor din instituții ale statului au fost completate cu
fonduri din proiect, crescând semnificativ. În ambele zone a
început să se „implementeze“ gândul, apoi comentariul, apoi
faptele legate de întrebarea: „Mie ce îmi iese?“, atunci când
apărea necesitatea unor activități suplimentare, nespecificate în
documentele de proiect. Mai concret, dacă documentele de proiect
specificau că pentru atingerea obiectivului „X“ sunt necesare
activitățile „1, 2 și 3“, în cazul în care se descoperea pe
parcurs că ar fi utilă și activitatea „4“, reacția era
relativ frecvent una de respingere. În ciuda faptului că banii
primiți erau deja multicei, în ciuda unei lungi experiențe de
voluntariat și mai ales voluntariat colegial, în care banii primiți
fuseseră aproape zero.
Mai
rău decât atât, dacă înainte sprijinul reciproc era regula,
susținerea celor implicați în același scop (fie ei din domeniul
medical, social, administrativ etc.) era necondiționată, a
început... concurența. Prezența banilor a etalat (în multe
cazuri, dar nu în toate – am întâlnit și persoane care au
continuat să lucreze ca și când nu ar fi fost finanțate, păstrând
spiritul de voluntariat) unele aspecte de comportament care m-au
necăjit mult. Concurența nu a fost neapărat una constructivă. În
cadrul acestei concurențe, exista și gândul: „Dacă va mai
exista o finanțare ulterioară acestui proiect, trebuie să o primim
noi, nu ceilalți“. Am văzut și am trăit toate acestea. Stăteam,
mă miram, nu îmi venea să cred.
„Mirările“
mele din anii ʼ80 au atins însă un alt nivel. Începusem să mă
gândesc că nimic nu mai poate să mă surprindă. Absolut greșit.
Se pare că nu există limite. Una dintre mirările de atunci a
apărut tot din cauza banilor. Mă gândeam că lumea nu muncește
prea atent, prea bine, prea colegial pentru că este plătită prost,
e preocupată de lipsuri, nu mai are chef să se gândească și la
alții. Dar au venit trei perioade în care am coordonat echipe care
lucrau „pe bani”. Salariile erau măricele în comparație cu
cele pe care alți colegi le puteau obține. Și încă și mai și:
de-a dreptul măricele pentru efortul depus și rezultatele obținute.
Aparent, existau toate motivele pentru un super spirit de muncă, de
colegialitate. Te puteai aștepta la munca în echipa ideală, în
care lucrurile funcționează cel puțin ca în „Cei trei
muschetari“: „Toți pentru unul și unul pentru toți“.
Surpriză! Nici pomeneală de activitate colegială la nivelul
potrivit. Dimpotrivă, „frecușuri“, formarea unor mici grupuri,
discuții neprincipiale și de multe ori „pe la colțuri“,
nemulțumire pentru aproape orice solicitare „în plus“ (adică
în afara documentului de proiect), supărare serioasă în momentul
impunerii unei anumite activități.
În
acea perioadă am realizat că nu lipsa banilor este problema în
țara noastră. Problema este lipsa principiilor, lipsa formării
unui caracter bun, lipsa unui antrenament încă din grădiniță sau
din școala primară în sensul colegialității, în spiritul de
echipă, în sensul colaborării și susținerii reciproce în mod
necondiționat. Este o problemă legată și de lipsa conștiinței
de apartenență la un neam și o țară. Lipsa dorinței de a face
ceva pentru țara ta, chiar dacă ție nu îți aduce niciun
beneficiu (asta este oricum o tâmpenie, pentru că orice faci pentru
țara ta, în mod indirect, ție sau cuiva din familia ta sau cuiva
dintre prietenii tăi îi va aduce un beneficiu).
Problema
nu este a individului, ci a societății, a sistemului. Luând pe
fiecare în parte, nu ar trebui (poate) să-i facem reproșuri,
pentru că este
o problemă de sistem.
Trăim într-un sistem construit prost, cu intenție. Reproșul este
pentru cei care l-au construit așa, fie înainte de 1965, fie
înainte de 1989, fie din decembrie 1989 încoace. Trupele implicate
în această construcție poartă vina în mare majoritate. Că au
avut „instructori“ din afară sau din interior, asta nu mai
contează. Contează că unii erau români și s-au purtat mizerabil
cu națiunea din care făceau parte, au distrus elitele pe care
această țară le avea înainte de 1947 și au încercat să nu mai
permită apariția altora, ci doar construcția „omului nou“ –
care a făcut, face și va face în continuare încă mult rău. Câtă
vreme șmecheria și puterea de a te strecura sunt considerate
valori, nu putem schimba mizeria impusă (și acceptată) din afară
și din interior.
Ca
să putem schimba ceva, trebuie întâi să înțelegem că problema
este una sistemică. Și că rezolvarea nu poate fi găsită decât
împreună, colegial, în spirit de echipă, necondiționat.
