La o vreme după ce un fost viitor coleg a participat la
cursurile și lucrările practice de microbiologie din Institutul „Cantacuzino“,
am primit un e-mail. Mesajul este relativ surprinzător, mai ales că persoana
respectivă menționează că „nu îmi cunoaște programul“. Cu toate acestea, nu
uitase adresa mea de e-mail după șapte-opt ani. Este vorba despre un tânăr
medic rezident, unul dintre cei care ar trebui să reprezinte speranța și
viitorul medicinii românești din mai multe considerente: onestitate,
corectitudine, cunoștințe teoretice și practice, aplicație asupra suferinței
pacientului în vederea vindecării și alinării acestuia, colegialitate și muncă
în echipă, model pentru generațiile viitoare – de multe ori studenții sunt
„lăsați pe mâna rezidenților“ în unele dintre stagii. Mesajul este „interesant“
și „entuziasmant/mobilizator“: „Am fost studentul dumneavoastră în anul 2 de
facultate și am îndrăznit acum să vă deranjez cu o întrebare“. Când o aud pe
asta cu „deranjul“, deja încep să resimt mesajul ca pe unul agresiv. Încă din
primul curs le spun studenților că unul dintre lucrurile care mă deranjează
este să mi se vorbească despre „deranj“. Le spun, le explic și le dovedesc
(celor care vor să priceapă) că așa ceva nu există pentru mine. Nu este o
invenție, ci o stare care s-a construit în timp, cu sprijinul celor de la care
am învățat. Am învățat și ce înseamnă „așa nu!“, dar am avut și modele de
urmat, persoane care, atunci când vine vorba de un coleg, nu precupețesc nimic
ca să îi fie de ajutor. Am văzut medici care chiar aplică noțiunea de
colegialitate și, chiar dacă unii ar putea discuta despre „discriminare
pozitivă“ (greșit), au o atenție specială pentru colegi sau chiar și pentru
rudele sau prietenii colegilor. Așadar, pentru că eu îi consider pe studenți
viitori colegi, ideea cu „deranjatul“ este una dintre cele mai... deranjante.
Nu întotdeauna reușesc să răspund repede și cum își dorește interlocutorul, dar
sigur încerc din toate puterile să am grijă de colegi atunci când mi se cere
ajutorul.
Nu îmi plac „mesajele învăluitoare“, nu îmi plac încercările de
a vorbi într-un anumit mod având un scop precis și aparent ascuns în același
timp, nu îmi place lipsa de colegialitate, nu îmi place punerea interesului pe
planul întâi (uneori și pe planurile doi, trei și patru). Acest mod de abordare
ar trebui eliminat. Iată și substratul: „Vreau să vă rog, dacă mă puteți primi
și pe mine la un doctorat“. Aceasta devine o lovitură directă. Unii tineri cred
despre pregătirea doctorală că „se poate lua“, pe modelul „hai să facem și noi
un doctorat“. Nu avem temă, nu avem idee, nu avem pregătire în domeniul
cercetării, nu ne dă prin minte că, pentru a ne pregăti, există și noțiunea de
voluntariat, necesitatea de a începe să înțelegem mai întâi înspre ce dorim să
ne ducem, este oare „de nasul nostru?“, suntem în stare să îl încheiem cu bine
și ca niște adevărați viitori doctori în medicină? Unii dintre noi își doresc
pur și simplu „un doctorat“. Putem vorbim multe despre această situație, putem
să ne gândim și la pleiada de doctori și doctorate care au „înflorit“ în
ultimele decade, putem să ne gândim și la ceea ce eu numesc „doctoratul pe
ampicilină“ (adică acel doctorat care nu aduce nimic nou, discută o problemă
arhicunoscută, dar titlul obținut este echivalent cu cel obținut de cineva cu o
cercetare deosebită, care aduce cu adevărat ceva nou).
Să ne rezumăm la colegialitate. Altfel spus, nu contează dacă au
trecut opt ani în care nu mi-a păsat de nimic în legătură cu domeniul, nu
contează că în opt ani nici „bună ziua“ nu mi-am mai adus aminte să spun (prin
e-mail, că tot e simplu, rapid și gratuit), nu contează că nu am nicio idee cu
privire la ce înseamnă un doctorat, dar coleg este acela care, la apelul meu,
stă „drepți“ și spune „da, dragul meu coleg, chiar aveam o unică problemă, să
te aștept pe tine, să te invit și (eventual) să îți fac un doctorat“.
Mesajul continuă chiar și mai „entuziasmant“: „De trei ani mă
tot străduiesc, însă nu găsesc niciun profesor dispus să mă primească“. Aha!
Dacă am epuizat toate căile, ia să ne gândim noi care este „fraierul“ care se
purta cu noi mai frumos în facultate, care ne asculta toate plângerile și
încerca să ne ajute, care părea atât de ușor de dus de nas (noi ne prefăceam că
vrem să învățăm și el ne credea și se purta cu noi ca și cum noi chiar doream
să învățăm); dacă tot l-am păcălit atunci, ia să mai încercăm încă o dată, ce
avem de pierdut? Și pentru încheiere: „V-aș fi căutat personal la Institut,
însă nu cunosc programul dumneavoastră; plus, trebuie în prealabil să mă
învoiesc de la domnul doctor cu care lucrez. Vă mulțumesc frumos și aștept un
răspuns de la dv.!“. Hopa! Scrie institut cu „I“. Dar ce a făcut pentru
„Institut“ în cei opt ani care au trecut? De câte ori și-a mai adus aminte de
acesta?
În completare la necolegialitate, am să amintesc că studenții
cresc și, la un moment dat, ajung la cursurile de epidemiologie. Multe în
aceeași clădire cu microbiologia. Din sutele și miile de colegi, dacă își aduce
aminte unul să vină să îi vadă pe cei cu care a lucrat în anul doi, așa, fără
niciun motiv, fără să ceară „un doctorat“ sau cine mai știe ce (pentru că
altfel, pentru a cere una-alta, sunt mult mai mulți cei care își aduc aminte de
adresa de e-mail, de numărul de telefon sau chiar de o deplasare în direct).
Mă deranjează cele de mai sus și modul cum se pune problema. Dar
nu pentru că acești „colegi“ mă consideră „fraier“, ci pentru astfel de exemple
cam arată nivelul colegialității în sistem. Mai mult, aceste exemple, extinse
la nivel de sistem, instituțional și interinstituțional, amplifică probleme
care nici măcar nu ar trebui să existe.
Programul meu îl poate afla oricine dorește. Site-ul meu – www.microbiologie.ro
– este funcțional. Acolo publicăm gratuit toate materialele din care studenții,
rezidenții, toți colegii se pot informa. Pentru că noi credem în colegialitate.
