Despre
epidemia de Ebola s-a scris mult începând cu luna august. În curând, e foarte
probabil că se va scrie puţin şi, în final, se va scrie doar sporadic, dacă nu
survin evenimente excepţionale. Aceasta nu este nici o previziune şi nici o
observaţie de bun simţ. Modul în care media relatează ameninţările de sănătate
publică a fost analizat în urma crizelor de gen din ultimele decenii, precum
encefalopatia spongiformă bovină şi gripa aviară. Două variabile şi o
dimensiune determină măsura în care presa acoperă epidemiile. Dimensiunea este
„evenimentul“, spre deosebire de „ciclul temporal“ sau „fondul problemei“.
Variabilele sunt numărul de cazuri confirmate şi magnitudinea răspunsurilor
instituţionale adoptate. Cu cât aceste variabile iau valori mai radicale, cu atât
publicul va fi mai informat.
Cum
va influenţa acoperirea media ceea ce credem despre Ebola? Realitatea urâtă
este că epidemia de Ebola este aici ca să rămână. Punctul în care putea fi întoarsă
din drum a trecut. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), partenerii
guvernamentali şi organizaţiile nonprofit cu operaţiuni la sol îşi fac planuri
de intervenţie cu un orizont de şase luni până la un an. Se mobilizează bani,
oameni şi leadership.
GlaxoSmithKline
a introdus deja în producţie 10.000 de doze ale vaccinului său, care abia a început
testele clinice pe oameni, urmând să le facă disponibile în funcţie de
rezultatele acestor teste. Atât producţia anticipată a acestor doze, cât şi
testele clinice de faza unu au fost finanţate prin granturi oferite de organizaţii
caritabile sau de cercetare.
Epidemia
de Ebola încasează toate cheltuielile care nu s-au făcut la timp. În trei
dintre cele mai sărace ţări din lume, vieţile sunt cel mai uşor de luat. Abia
ulterior se ajunge la economie. Banca Mondială a făcut primele calcule pentru
Sierra Leone, Guineea şi Liberia în 2015, revizuind în jos toate estimările
indicatorilor macro până la creştere economică negativă de –4,9% pentru Liberia
în cel mai pesimist dintre scenarii, ceea ce înseamnă o scădere de 11,7% faţă
de estimarea precedentă. Unul dintre motivele pentru lentoarea răspunsului la
epidemie a fost că cele trei ţări aveau puţine cadre medicale disponibile. O
mare parte au murit în urma contactului cu pacienţi infectaţi. Din acest punct
de vedere, pericolul persistă şi va mai persista în Africa de Vest. Liberia şi
Sierra Leone au fiecare câte o şcoală de medicină care trebuie să pregătescă toţi
medicii pentru populaţii de patru, respectiv cinci milioane de oameni. Aceste şcoli
de medicină au, conform International Medical Education Directory (IMED),
printre cele mai scurte curicule din regiune cu cinci şi, respectiv, cinci ani şi
jumătate de formare. Şi nu vorbim despre cifre de şcolarizare comparabile celor
cu care suntem obişnuiţi în România. UMF „Carol Davila“ a scos la concurs
pentru anul universitar 2014–2015 peste 500 de locuri finanţate de la buget şi
alte 250 cu taxă, care se vor şi ocupa. Sub-Saharan African Medical Schools
Study (SAMSS), studiu finanţat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates şi condus de
George Washington University în 2010, a găsit că peste jumătate din şcolile de
medicină din Africa şcolarizează cel mult 150 de studenţi în fiecare an (40%,
cel mult 100 de studenţi). O medie de 81% din aceştia finalizează ciclul
universitar, ceea ce plasează cele mai optimiste estimări ale numărului anual
al absolvenţilor gata să înceapă practica tot în jurul valorii de 150. Este
foarte puţin, oricum am privi lucrurile şi nici nu am început încă să discutăm
despre migraţia profesională, un alt considerent major pentru care resursa umană
medicală este acut insuficientă în Africa Subsahariană. Pot fi trimişi acolo
mii de lucrători medicali şi mii de militari pentru şase luni sau un an sau un
an şi jumătate. Şcolile de medicină nu încap în avioane şi nu produc absolvenţi
pe spaţiul unui rezervor.
S-ar
putea clama că sărăcia este principala problemă. Dacă ar fi survenit cazuri de
Ebola în ţări sau regiuni mai dezvoltate, cu sisteme de sănătate mai articulate
şi cu guvernare cât de cât acceptabilă, poate că nu s-ar fi pus problema
escaladării înspre o epidemie. Cu toate acestea, situaţia actuală arată că
actul de sănătate publică a devenit suficient de complex încât asigurarea
mijloacelor materiale de răspuns în situaţii de criză nu reprezintă decât un
prim pas către soluţionarea crizei, mulţi alţii rămânând de negociat. De
exemplu, barierele culturale şi lipsa educaţiei medicale. La mijlocul lunii
septembrie, o echipă de opt jurnalişti şi lucrători medicali au fost ucişi în
plină zi de localnicii pe care îi vizitau în timpul misiunii de a răspândi
informaţii despre Ebola, într-un sat de la graniţa sudică a Guineii. Ce s-a
discutat mai puţin a fost că întâlnirea propriu-zisă de informare cu liderii
comunităţii (aşa-zişii bătrâni ai satului, păstrători ai tradiţiilor) a început,
de fapt, sub auspicii bune. Abia apoi au intrat în peisaj tineri violenţi care
au început să arunce cu pietre în vizitatori, i-au târât cu forţa din grup şi
ce-a urmat doar ei mai ştiu.
Nu
e loc nici măcar de-un colţ de rictus pe un fond de „sălbaticii, la ei acolo“.
Health Literacy Survey, studiu finanţat de Comisia Europeană şi publicat în
2011, a investigat nivelul cunoaşterii medicale în rândul publicului larg în
opt ţări EU27. Jumătate dintre respondenţi au raportat cunoştinţe medicale
inadecvate sau problematice. Bulgaria a raportat cel mai mare număr de respondenţi (26%) cu o cunoaştere medicală
inadecvată.
O
altă barieră în calea unui răspuns eficient a fost identificarea şi articularea
mecanismelor adecvate de leadership în astfel de situaţii. A fost nevoie de
trei luni de la notificarea focarului epidemic la OMS până la identificarea
oficială a virusului Ebola drept cauză. Apoi, de alte două luni până la
declararea urgenţei de sănătate publică. Médecins sans Frontières (MSF) susţinuse
de luni bune necesitatea unui răspuns amplu, care a venit doar cu ecou. Şi MSF
nu este o organizaţie oarecare, ci a devenit partener-cheie al OMS în controlul
epidemiei. Nu a fost nimeni care să asculte. Focarul în sine a fost localizat într-o
zonă de refugiaţi la graniţa comună a celor trei ţări, ceea ce a făcut ca
jurisdicţia managementului local să fie un coşmar administrativ. Pare un
scenariu distant şi neverosimil? Mult descântatul pachet autohton de servicii
medicale de bază a fost fundamentat pe un set de date consolidat în premieră de
la instituţii publice cheie pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra
nevoilor şi activităţii clinice din România. În condiţii de urgenţă maximă,
noutatea unui astfel de efort de colectare şi analiză a datelor l-ar fi făcut
aproape imposibil de conceput şi desfăşurat.
Tragedia din Africa
de Vest îi poate lăsa indiferenţi pe cei care merită să rămână aşa. Lecţia de
fond este că apare un moment când neajunsuri care par să nu aibă un preţ capătă
unul care va fi dificil de cuprins. Exodul medicilor, decredibilizarea
profesiei, „bombe“ de sănătate publică, precum obezitatea şi tuberculoza, absenţa
standardelor de cost şi a celor de calitate mai pot aştepta. Din nou, presa
lucrează mai degrabă cu evenimente şi aplică legea numerelor mari.
