Ceea ce m-a atras în mod special la citatul
alăturat e cruntul adevăr ce se ascunde printre cuvinte: sfârşitul de săptămână
în spital este unul din fenomenele negative ce-şi caută un remediu cât de cât
adecvat, în scopul reducerii influenţei nefaste a atmosferei de relaxare de
sâmbătă şi duminică (vineri şi sâmbătă, în Israel) asupra stării de sănătate a
pacientului internat.
WHEN este formula mnemotehnică
utilizată în literatura medicală pentru a defini acele momente în care situaţia
pacientului nu depinde numai de lista maladiilor ce l-au adus la spital, ci şi
(sau mai ales) de capacitatea personalului medical de a răspunde tuturor cerinţelor
bolnavului afectat de o comorbiditate evident periculoasă. W reprezintă
weekendul, H vine de la holiday (sărbătoare), E de la evening
(seară), iar N e iniţiala cuvântului noapte. Sfârşiturile de săptămână,
sărbătorile (naţionale, regionale sau religioase), orele de seară târzie şi de
noapte reprezintă multiple capcane şi pericole pentru pacientul spitalizat.
În primul rând, e vorba de semnificativa
reducere de personal medical şi auxiliar. Prin forţa împrejurărilor, lista
celor de gardă cuprinde doar strictul necesar, fără de care nicio instituţie
spitalicească nu poate funcţiona. În cele mai multe cazuri, personalul de gardă
e ales dintre medicii şi asistentele de vârstă mai mică, deci cu mai puţină
experienţă. Prin definiţie, gradul de abordabilitate în caz de urgenţă a
personalului medical specializat e mult mai redus în acele momente şi de aici
inerentul pericol în faţa căruia se află pacientul care face „greşeala“ de a se
complica tocmai când nu prea are cine să se ocupe de el.
O lege nescrisă vorbeşte despre perena
insuficienţă de personal, indiferent de măsurile luate pentru ameliorarea situaţiei.
Aşa cum o şosea se dovedeşte insuficientă pentru nevoile călătorilor imediat
după ce s-a terminat construcţia ei şi cum un spital odată construit nu mai
face faţă cerinţelor populaţiei pe care o serveşte, tot aşa augmentarea
numărului de medici de gardă nu face decât să sporească numărul de chemări şi
intervenţii care implică prezenţa lor. Exemplul care îmi vine în minte e cel al
secţiei de anestezie a spitalului Rambam din Haifa, Israel, în care am activat
în cele trei groaznice săptămâni ale războiului de Yom Kippur, din octombrie
1973. Imediat după încetarea ostilităţilor (timp în care toţi medicii fuseseră
mobilizaţi fie pe front, fie în spital şi lucrau în ture de 12 ore cu 12 ore
pauză), se luase hotărârea de a creşte numărul medicilor anestezişti de gardă,
de la unul la doi. În foarte scurt timp însă, s-a dovedit că măsura luată era
cu totul insuficientă pentru nevoile spitalului şi, de fapt, ne întorsesem la
situaţia de dinainte de război, cu aceeaşi discrepanţă între nevoia de anestezişti
şi capacitatea lor de a răspunde la urgenţe.
Şi sistemul de investigaţii auxiliare
suferă de aceeaşi „maladie“ în acele momente cuprinse în acronimul WHEN.
Serviciul de radiologie, laboratoarele, toate aceste unităţi lucrează cu un
personal redus, transferul pacientului pentru o investigaţie radiologică e
întârziat în mod semnificativ, iar primirea rezultatelor probelor sanguine sau
urinare cere timp, prea mult timp.
Serviciul care suferă cel mai mult de pe
urma lipsei de personal în această conjunctură e cel al camerei de gardă. O
scurtă vizită în orice serviciu de gardă din orice spital în orele de noapte
sau la sfârşit de săptămână va oferi privitorului o imagine greu de acceptat:
pacienţi care-şi aşteaptă rândul pentru fiecare intervenţie, de la simpla
anamneză sau recoltarea de sânge pentru analize curente, până la consultul unui
medic specialist neurolog, cardiolog sau pneumolog.
Nivelul expertizei medicului de gardă în
scenariul WHEN e un subiect care îngrijorează administraţia medicală din orice
colţ al lumii. În literatura de specialitate apar tot felul de remedii parţiale,
unul din ele fiind ceea ce americanii numesc hospitalist, adică acel
medic care, pe lângă capacitatea de a îngriji un pacient internat, e apt să
facă faţă oricărei situaţii de urgenţă în orice moment şi în orice secţie
spitalicească. În momentul de faţă, în SUA activează peste 30.000 de hospitalişti
în aproximativ 3.300 de spitale. Dar, şi în acest caz, prezenţa lor 24 de ore
din 24 e pusă sub semnul întrebării şi, în mod natural, hospitalistul e şi el
mai puţin abordabil în scenariul WHEN.
O altă soluţie impusă de această nefastă
realitate e apariţia aşa-zisei echipe de intervenţii rapide, formată dintr-un
medic specialist în terapie intensivă, un internist în ultimul an de rezidenţiat
şi o asistentă medicală cu profil de urgenţă. Echipa urmează să fie alertată de
personalul medical al secţiei de care aparţine pacientul aflat într-o situaţie
urgentă, iar menirea echipei e dublă: stabilizarea cât mai precoce a
pacientului şi luarea deciziei de transfer într-o unitate de terapie intensivă.
Anumite studii au dovedit eficienţa echipei de intervenţii rapide în ceea ce
priveşte mortalitatea intraspitalicească, dar niciun raport nu se referă
specific la activitatea acestei echipe în acele ore şi zile în care dimensiunea
redusă a personalului e evidentă. Întrebarea e legitimă, întrucât prima etapă
în tratamentul pacientului grav e depistarea situaţiei acute, acţiune care cade
în sarcina personalului secţiei respective, şi iată că ne întoarcem la ideea de
bază, cea care nu pune sub semnul îndoielii faptul că personalul medical şi
mediu al unei secţii tipice, în orice spital, e redus în mod semnificativ în
orele de WHEN.
Acum e rândul unei alte încercări de a soluţiona
dificila problemă şi anume introducerea a ceea ce numim gardă la domiciliu.
Deja de mai multe decenii, medicii specialişti israelieni (în Israel nu există
primariat) fac şi gărzi la domiciliu, iar cei mai în vârstă, în apropierea
pensiei, fac de gardă numai la domiciliu. Această funcţie presupune prezenţa
medicului acasă, în tot timpul orelor de gardă, disponibil în orice moment la
telefon, dar nicidecum nu poate fi vorba de rezolvarea unor situaţii de-a
dreptul urgente şi aceasta pentru simplul motiv că acele cazuri disperate
necesită o intervenţie pe loc şi nu pot aştepta o soluţie „de acasă“. Medicul
de gardă la domiciliu funcţionează de cele mai multe ori ca sfătuitor, chemat
la telefon de cel de gardă, şi-şi oferă expertiza după ce primeşte datele de
rigoare privitoare la pacientul în cauză. În foarte puţine cazuri, e nevoit să
ajungă la spital pentru rezolvarea problemei, iar asemenea situaţii sunt mai
frecvente doar în domeniul chirurgical, atunci când o intervenţie de urgenţă se
anunţă prea dificilă pentru tânărul chirurg de gardă sau când situaţia
pacientului chirurgical e prea gravă pentru a rămâne în responsabilitatea
echipei anestezice.
Situaţia nu e roz, dar nici nu trebuie
dramatizată. Sistemul de urgenţă, aşa cum îl cunosc eu în diverse ţări în care
am activat, se dovedeşte foarte eficient în cazurile de urgenţe majore. În
asemenea situaţii, sunt mobilizate toate cadrele medicale aflate la dispoziţia
sistemului în acel moment şi imensa majoritate a pacienţilor primesc
tratamentul indicat şi în timp util.
Rămâne de discutat
satisfacţia pacientului aflat în nevoie într-o secţie spitalicească în ceea ce
am numit sistemul WHEN. Pacientul se simte nu o dată abandonat şi neglijat,
chiar dacă (sau mai ales că) situaţia sa de moment nu implică o intervenţie
urgentă. Dar cererea unei ploşti pentru nevoi personale sau aşteptarea primirii
unui antalgic care să permită un somn reconfortant sunt numai două exemple, în
aparenţă minore, dar cu importanţă pentru orice pacient internat în spital.
Peri Klass, autoarea citatului
alăturat, este profesoară de pediatrie şi... jurnalism. Ea cunoaşte îndeaproape
situaţia din spitalele americane, lucrând ani de zile în spitale afiliate
Universităţii Harvard. Ceea ce o face specială este capacitatea de a pune pe
hârtie cele văzute şi trăite, aducând în acest fel la cunoştinţa cititorului,
prin cărţile publicate şi articolele apărute în cele mai cunoscute ziare
americane, situaţii care se cer ameliorate.
„Ori de câte ori vine sfârşitul de săptămână, ţi se oferă din nou senzaţia
că, de fapt, spitalul nu funcţionează pentru pacienţi, ci pentru medici,
asistente medicale, fizioterapeuţi şi nutriţionişti, pentru că bolnavul
internat suferă de pe urma anormalităţii sistemului.“
(Perri Klass, n. 1958)
|