Newsflash

Noutăţi în cercetare

de Dr. A. M. - sept. 26 2014
Noutăţi în cercetare

Paradoxul edulcoranţilor

 

   A trecut mai bine de un secol de la descoperirea edulcoranţilor artificiali. Sucraloza, aspartamul şi zaharina sunt, în prezent, substanţele cele mai utilizate pentru a substitui zahărul din alimente, fără a renunţa totuşi la gustul dulce al acestora. Principiul este unul simplu: zahăr egal glucoză egal calorii egal îngrăşare. Edulcoranţii de sinteză sunt hipocalorici şi, în mare parte, nu sunt absorbiţi la nivelul tubului digestiv, ceea ce îi face numai buni să înlocuiască zahărul din dieta diabeticilor şi a celor care sunt foarte atenţi cu propria greutate. Au fost, de-a lungul timpului, câteva „spaime“ date de îndulcitorii sintetici, precum asocierea zaharinei cu un presupus risc crescut de cancer sau avertizările pentru bolnavii cu fenilcetonurie de a evita produsele cu aspartam, dar altfel aceste substanţe dulci sunt larg intrate în uz şi pot fi regăsite într-o gamă întreagă de alimente, de la prăjituri dietetice la băuturi răcoritoare sau energizante fără zahăr.
   Săptămâna aceasta însă, credinţa în beneficiile îndulcitorilor hipocalorici este serios pusă la încercare de ştiinţă. Un grup de la Institutul Weizmann din Rehovot (Israel) a publicat1 în Nature rezultatele unei serii de experimente, atent gândite şi minuţios conduse, prin care demonstrează cum edulcoranţii artificiali induc – inclusiv la om – intoleranţă la glucoză şi tulburări metabolice, adică tocmai efectele pe care consumul acestor substanţe ar fi trebuit să le prevină.
   Cercetătorii israelieni au început prin a administra, la şoareci slabi, în apa de băut, îndulcitori din comerţ (zaharină, sucraloză şi aspartam), folosind pentru comparaţie şoareci la care fie s-a administrat apă neîndulcită, fie acesteia i s-a adăugat glucoză sau sucroză. Surprinzător, şoarecii care au primit îndulcitori de sinteză au dezvoltat o intoleranţă marcată la glucoză, spre deosebire de grupurile de control. Cum efectul maxim a fost găsit în grupul care primise zaharină, aceasta a fost substanţa utilizată în experimentele ulterioare. Efectul de generare a intoleranţei la glucoză a putut fi replicat şi la şoareci graşi (alimentaţi cu o dietă bogată în grăsimi, la care s-a adăugat o doză corespunzătoare celei admise la om), dar şi la alte specii de şoareci, iar tulburarea metabolică a apărut, de regulă, începând cu a cincea săptămână în care a fost administrată zaharina.
   Cercetările privind alimentaţia şi metabolismul indică un rol tot mai important pentru flora intestinală, chiar dacă nu sunt cunoscute suficient de bine şi nici înţelese mecanismele prin care bacteriile interacţionează între ele ori cu organismul gazdă. Grupul israelian a verificat însă dacă există vreo legătură între edulcoranţi – care, atenţie, nu se absorb la nivel intestinal – şi microbiomul intestinal, în generarea intoleranţei la glucoză. Au administrat astfel o combinaţie de ciprofloxacin şi metronidazol, eficientă pe un spectru larg de bacterii Gram-negative, continuând totodată şi dieta cu zaharină. După patru săptămâni de tratament, s-a observat abolirea oricăror diferenţe în toleranţa la glucoză între şoarecii care primeau edulcorantul artificial şi cei din grupul de control. Mai mult, acelaşi efect a fost obţinut şi prin administrarea unui regim antibiotic eficient împotriva bacteriilor Gram-pozitive (vancomicină). Dar experimentele nu s-au oprit aici. Pentru a stabili rolul florei intestinale, cercetătorii au realizat transplant de materii fecale la şoareci alimentaţi normal, fără zaharină. La doar şase zile de la procedură, animalele la care s-a transferat flora intestinală a şoarecilor alimentaţi cu zaharină au dezvoltat intoleranţă la glucoză.
   Ce bacterii conţinea flora şoarecilor care primiseră zaharină? Abundau, în special, cele din genul Bacteroidetes, precum şi unele bacterii din ordinul Clostridiales, în vreme ce alte bacterii din acelaşi ordin, împreună cu Lactobacillus reuteri erau semnificativ subreprezentate. Rezultatele au fost apoi aprofundate prin analize metagenomice şi moleculare. Rămânea, totuşi, de stabilit dacă zaharina influenţează direct sau printr-un mecanism intermediar flora intestinală. Astfel, au fost incubate in vitro probe fecale de la animale neexpuse la zaharină, fie pe un mediu de cultură obişnuit, fie cu adiţie de zaharină. Administrarea ulterioară a culturilor la animale a dus la creşterea genului Bacteroidetes (de la 70 la 89%) şi la scăderea genului Firmicutes (de la 22 la 6%) (fig. 1). Demonstraţia era astfel gata: zaharina, în dieta mamiferelor, duce la apariţia intoleranţei la glucoză prin modularea directă a compoziţiei şi a funcţiei florei intestinale.
    Ei bine, veţi spune, rezultatele sunt obţinute la şoareci, de ce am crede că pot fi valabile şi la om? Din nou, nu este un act de credinţă, ci unul de ştiinţă. Pentru că grupul israelian a verificat şi la om efectul edulcoranţilor artificiali asupra toleranţei la glucoză. Întâi, într-un studiu observaţional la 381 de persoane. Consumul constant de îndulcitori s-a corelat cu valori ridicate ale hemoglobinei A1C (indicator al glicemiei crescute în ultimele trei luni), spre deosebire de persoanele care nu au consumat îndulcitori artificiali. În fine, un ultim experiment, de această dată intervenţional, a completat studiul publicat ieri în Nature: şapte voluntari sănătoşi au consumat, într-o săptămână (în zilele 2–7), doza maximă recomandată de FDA pentru zaharină (din comerţ). Chiar dacă durata acestui ultim experiment a fost foarte redusă, s-a observat apariţia unui răspuns glicemic dezechilibrat la doar cinci-şapte zile după consumul de zaharină. Doar patru din cei şapte voluntari au prezentat însă modificări marcate ale microbiomului intestinal şi ale valorilor glicemice, sugerând o personalizare a răspunsului în funcţie de compoziţia iniţială a florei microbiene (unică pentru fiecare individ).
   Deşi este nevoie de aprofundarea cercetărilor la om, studiul demonstrează o acţiune directă a edulcoranţilor artificiali (larg răspândiţi în dieta modernă) asupra metabolismului, cu implicaţii importante asupra actualei epidemii de diabet zaharat şi sindrom metabolic.
   Nu vom comenta suplimentar concluziile acestui studiu, deoarece succesiunea de experimente a urmat un fir logic fără cusur. Vom semnala însă că o astfel de cercetare este rezultatul unui proiect mult mai amplu, de nutriţie personalizată, realizat la Institutul Weizmann. Este un exemplu foarte bun de adecvare a eforturilor intelectuale şi financiare investite în cercetare la cerinţele societăţii. Şi, totodată, un exemplu de viziune integrată şi modernă asupra cercetării, care în România lipseşte cu desăvârşire.

 

Ecografie abdominală sau CT?

 

   Care este investigaţia recomandată pentru diagnosticul iniţial al litiazei renale? Răspunsul vine dintr-un studiu2 publicat ieri (18 septembrie) în New England Journal of Medicine, care a comparat ecografia abdominală efectuată de medicul din camera de gardă cu ecografia efectuată de specialistul radiolog şi cu tomografia computerizată abdominală. Rezultatele sunt convingătoare: în absenţa unor diferenţe semnificative în incidenţa evenimentelor adverse grave (12,4% vs. 10,8% vs. 11,2%, respectiv), pacienţii investigaţi ecografic au fost expuşi la o doză cumulativă de radiaţii (pe şase luni) mult mai mică decât pacienţii investigaţi prin CT.

 

Inovaţii în tratamentul sepsisului

 

   Un grup din Boston (Harvard şi MIT) descrie3 în Nature Medicine un dispozitiv (fig. 2) care ar putea revoluţiona tratamentul sepsisului. Acesta poate contribui la înlăturarea patogenilor şi a toxinelor din sânge, fără identificarea prealabilă a agentului infecţios. Principiul de funcţionare este următorul: sângele pacientului este circulat printr-un pat de nanoparticule magnetice învelite într-o opsonină umană modificată, care aderă la un mare număr de patogeni şi de toxine (fig. 3), fără să activeze complementul sau cascada coagulării. Apoi, cu ajutorul unui câmp magnetic, patogenii şi toxinele circulatorii legate de opsonină sunt îndepărtate din circulaţie, iar sângele este reintrodus în circulaţia sistemică. Este, practic, vorba de o biosplină care poate înlătura din circulaţie numeroase bacterii Gram-pozitive şi Gram-negative, fungi şi endotoxine. O singură astfel de unitate poate procesa până la 1,25 litri de sânge într-o oră.
   Articolul citat prezintă şi rezultatele obţinute la şobolani infectaţi cu Staphylococcus aureus sau Escherichia coli, la care dispozitivul a reuşit să îndepărteze peste 90% din germenii aflaţi în circulaţia sistemică, a redus infiltrarea organelor cu patogeni şi cu celule imune şi a dus la scăderea nivelurilor de citokine inflamatorii.
   Un alt studiu4, publicat de un grup japonez în Science Signaling, prezintă rezultatele obţinute experimental prin administrarea pentraxinei 3 (PTX3), o moleculă cu rol de semnalizare imună, la un model murin de sepsis. PTX3 leagă histonele extracelulare, considerate principala cauză de moarte septică dat fiind efectul lor citotoxic asupra celulelor endoteliale.

 

Anticorpi pentru hepatita C

 

   Noile medicamente împotriva hepatitei C, al căror preţ de vânzare a scandalizat întreaga lume, vor avea o concurenţă serioasă din partea unui alt fel de tratament împotriva infecţiei cronice cu virus hepatitic C, nu mai puţin eficient. Chiar dacă e vorba de rezultate preliminare, obţinute într-un studiu experimental pe şoareci, un articol5 publicat miercuri (17 septembrie) în Science Translational Medicine arată că o combinaţie de trei anticorpi neutralizanţi (AR3A, AR3B şi AR4A) poate nu doar să prevină, ci şi să vindece infecţia cronică cu VHC. Succesul acestui tratament are la bază faptul că infecţia cronică nu se poate menţine decât prin infectarea continuă cu VHC a noi şi noi hepatocite.

Notă autor:


1. Suez J et al. Artificial sweeteners induce glucose intolerance by altering the gut microbiota. Nature. 2014 Sep 18

2. Smith-Bindman R et al. Ultrasonography versus computed tomography for suspected nephrolithiasis. N Engl J Med. 2014 Sep 18;371(12):1100-10

3. Kang JH et al. An extracorporeal blood-cleansing device for sepsis therapy. Nat Med. 2014 Sep 14

4. Daigo K et al. Protective effect of the long pentraxin PTX3 against histone-mediated endothelial cell cytotoxicity in sepsis. Sci Signal. 2014 Sep 16;7(343):ra88

5. de Jong YP et al. Broadly neutralizing antibodies abrogate established hepatitis C virus infection. Sci Transl Med. 2014 Sep 17;6(254):254ra129

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei
Abonare (digital) Abonare (print+digital)

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe