Prin provincie se înţelege un spaţiu
geografic şi o lume socială distanţată – şi prin aceasta, diferită – de
metropolă. Distanţarea îi conferă specificitate şi, trebuie să recunoaştem, un
farmec atractiv, pentru că oferă un mod cultural de locuire avantajos, dar şi, în
unele privinţe, frustrant. Pentru a nu fi aşa, istoria este de neînlocuit. Într-adevăr,
istoriile locale nu sunt bagatele provinciale, aşa cum îşi titrează cu modestiedr. Mihai Ardelean şi Dorin-Adrian Suciu „broşura“ editată la
Târgu Mureş. Mai mult, Ardealul este o provincie în sens larg, ce se legitimează
printr-un trecut care a plămădit din comunităţile trăitoare acolo de secole, un
aliaj etnic „sui-generis“. Pe plan valoric, această provincie nu este
provincială, mai ales pentru că aici se află realităţi etnice care nu apar
niciunde la noi în ţară, iar multiculturalitatea este la ea acasă.
Autorii volumului: BROŞURĂ DESPRE ISTORII LOCALE & BAGATELE PROVINCIALE sunt neobosiţi intelectuali care au
aruncat, nu de puţine ori, „năvodul“ literaturii peste interferenţa
psihoculturală a etniilor din arealul mureşan. Pe lângă un prim text semnat de
Ioan Suciu-Moişa şi Mihai Ardelean, sumarul volumului mai cuprinde: • Două variante locale ale baladei Mioriţa şi
nuanţele pe care acestea le imprimă „mioritismului“ (Eugeniu Nistor) • O poveste de dragoste transilvăneană
(Dub Vasile) • Triumful unui gând
neterminat, aici şi acum (Mihai Ardelean) • O prerogativă asumată a bisericii greco-catolice; românismul din Ardeal
(Dorin Suciu) • Profilul dimensional de
personalitate al intelectualului târgumureşan cu preocupări umaniste
(Cosmin Popa, Gabriela Buicu) • Economia
oraşului Târgu Mureş în timpul administraţiei horthyste: 30 august 1940–23
august 1944 (Vasile Şandor).
Fiind siguri că cititorii noştri sunt
interesaţi de istoria medicală a Transilvaniei, le vom oferi evenimentele
care au debutat cu retrocedarea părţii de nord a Ardealului şi revenirea
Facultăţii de Medicină la Cluj, în relatarea: Triumful unui gând neterminat, aici şi acum, datorată de acum
cunoscutului pentru noi cercetător în arhive, dr. Mihai Ardelean. Autorul
dovedeşte că „o afecţiune incurabilă“ a inteligenţei, adică adicţia sa privitoare
la dosarele Securităţii, poate alimenta un şuvoi informaţional de mare
interes. De data aceasta, tema aleasă cuprinde câteva decupaje biografice
strânse de Securitate în dosarul Miskolczy Dezideriu (Dezsö) de la CNAS, care
constituie, în afara posibilelor interpretări, şi o validare a unor întâmplări
din viaţa unui savant originar dintr-o ţară prietenă, aflat în misiune într-o ţară
vecină. Fundalul istoric al reconstituirilor pe baza documentelor de arhivă
este dat de evenimentele petrecute cu ocazia mutării Facultăţii maghiare de
Medicină de la Cluj la Târgu Mureş şi funcţionării acesteia în noul oraş de reşedinţă,
în condiţiile instalării şi dominaţiei regimului comunist în România. În
lucrare îl regăsim pe profesorul consacrat, neurologul pasionat de cercetare,
recunoscut dincolo de politica momentului, Miskolczy Dezideriu. El este
personajul în jurul căruia se învârt numele îndosariate ale colegilor,
prietenilor, informatorilor, membrilor familiei, o mică lume provincială, prinsă
în plasa informativă a Securităţii.
„Vremurile nu
au fost sub om…“ atunci când, în toamna anului 1944, Facultatea de Medicină din
Cluj, vremelnic mutată la Sibiu, s-a întors de unde fusese silită să plece în
urma Dictatului de la Viena. Acesta prilejuise autorităţilor maghiare organizarea
învăţământului universitar în Clujul ocupat de hortişti, având ca rector un
eminent medic şi cercetător, profesorul Miskolczy Dezideriu, mandatat de
Ungaria în acest scop. De opoziţia acestuia s-a izbit profesorul Iuliu Haţieganu
şi universitarii refugiaţi la Sibiu atunci când au revenit în Cluj. Conflictul
interetnic, întreţinut subtil de ocupanţii sovietici şi mai târziu de autorităţile
comuniste, a fost tranşat prin înfiinţarea universităţii de limbă maghiară din
Târgu Mureş, al cărei rector a fost numit acelaşi prof. dr. Miskolczy, neurolog
de valoare recunoscută şi pe plan internaţional. Omul căruia învăţământul
medical din Târgu Mureş îi datora atât de mult şi-a adus aminte că nu ceruse
niciodată cetăţenia română şi s-a reîntors către sfârşitul vieţii în ţara natală,
fiind încă apreciat ca profesor la Facultatea de Medicină din Budapesta.
