Era o toamnă
„urâtă și rea”. Soția îi era bolnavă, pe moarte. Nu mai
dorise să rămână în spital, o adusese acasă. Avea sufletul
răvășit, zdrobit. Privea câteodată mărul din fereastră,
tânguirile tăcute ale ramurilor îl duceau cu gândul la o
rugăciune. Mărul era un fel de alter ego al lui - îl altoise chiar
în ziua când s-au căsătorit. Bătea vântul, razant cădeau
stropi de ploaie reci. Luate de vânt, cădeau frunze de măr ca o
scurgere. „Când o să cadă și ultima frunză, mă sting”, a
șoptit ea, privind dincolo de fereastră, dincolo de măr, de cer,
ca și cum ar fi privit în jos prin podea, către adânc de pământ.
L-au secat la
suflet vorbele acelea. În acea zi, n-a mai avut liniște, i se părea
că noaptea nu mai vine. După o vreme, soția lui a adormit, poate
și din cauza medicamentelor, care începuseră să-și facă pe
moment efectul. „Bine că nu se mai chinuie simțind cum mă chinui
și eu.” Se cunoșteau de ani, era de ajuns cel mai mic gest al
unuia dintre ei, o firavă cută pe frunte sau o tresărire pentru ca
celălalt să știe ce gândește. Odată, într-o noapte, se
treziseră după un vis. El urma să plece în ziua următoare într-o
delegație. „Aș vrea să nu se mai facă dimineață”, i-a
șoptit ea și s-a prăbușit în brațele lui. Printre lacrimi, i-a
spus: „Te rog, dragul meu, promite-mi să nu mori înaintea mea”.
Și cuvintele s-au preschimbat în lacrimi și curgeau de parcă
atunci s-ar fi deschis zăvoarele izvorului. Se zguduia și patul de
plânsul ei.
A mers iarăși
în bucătărie, să vadă de ceai, a stins focul și s-a întors în
cameră. Respira ușor, egal. În vârful picioarelor, s-a dus până
la fereastră și a tras draperiile. Când era trează, zi și
noapte, îl ruga mereu să nu le tragă, să poată privi printre
ramurile mărului de lângă fereastră cerul, norii, trecerea. „O
să-i spun că am tras draperia ca să poată dormi”.
Apoi, cu grijă
și-a scos o scară, pe care o avea într-o debara, a căutat o
papiotă cu ață cărămiziu-portocalie și a ieșit în curte. A
adunat de sub măr câteva frunze viguroase încă, s-a uitat să nu
fie de altă culoare decât cele ce se legănau încă pe ramuri, a
rezemat scara de trunchiul mărului, în partea dinspre fereastră,
cu grijă să nu desprindă și alte frunze – „zilele ei”.
Nu-și pusese nimic pe cap, iar picăturile de ploaie ce i se
prelingeau pe obraji erau sărate ca lacrimile din acea noapte de
coșmar, când îi jurase: „Nu, n-o să mor înaintea ta. Nu o să
mor înainte să-mi scriu cărțile. Și voi avea nevoie de ani, tu
știi, eu scriu greu.”
Sprijinit de
scară, atent să nu-și schimbe centrul de greutate, desfăcea o
bucată de ață din papiotă, o rupea cu dinții, prindea apoi
papiota în gură și, luând câte o frunză din buzunarul cămășii,
o prindea cu grijă de gâtul codiței și de ramură, legând-o.
Trăgea cu ochiul la celelalte frunze, câte mai erau, în așa fel
încât surata lor să nu fie nici prea strânsă, nici prea slobodă.
Nu mai știa de el, nu mai știa nici de ploaia ce-l udase până la
piele.
Deodată, a
auzit ceva, ca un geamăt stins: „Dragul meu?”. A coborât scara
grăbindu-se încet. Lemnul spițelor era ud, un singur pas greșit
l-ar fi dat de gol. A lăsat scara pe hol și papiota cu ață
portocaliu-cărămizie pe un dulăpior. „Te rog, dragule, să tragi
tu draperia. Vreau să văd cum plouă. Vino mai aproape. Ești ud!”
Cu o căldură care îl seca, a întins către el o mână,
mângâindu-i obrazul. În timp ce el îi săruta podul palmei, ea
i-a cules cu degetele câțiva stropi de apă. „Afară plouă cu
lacrimi”, a șoptit ea ca pentru sine, în timp ce el trăgea de
sfoara draperiei.
Într-o altă
noapte, înainte să se facă dimineață, s-a stins. A rămas cu ea,
ținând-o la piept, până s-a crăpat de ziuă. Și apoi a ieșit
să vadă frunzele din măr, câte mai sunt. De aproape o lună,
făcea asta în fiecare dimineață – rugăciunea lui. Vântul de
peste noapte smulsese și ultima frunză vie, pe care o știa din
ziua cealaltă. Și-n măr rămăseseră doar cele legate de el –
erau șapte.
Într-o zi m-a
chemat directorul publicației la care lucram: „O să vă rog să
mergeți la Iași să faceți un interviu cu Vasile Ilucă, un fost
asistent medical. Pictează, s-a apucat și să scrie romane după ce
s-a pensionat. Dacă deschideți o carte de-a lui, n-o mai lăsați
din mână până nu o terminați”.
Era într-o
toamnă, urâtă și rea. Încă nu căzuse prima zăpadă. A ajuns
la adresa indicată, a deschis portița și i s-au oprit ochii pe
cele câteva frunze ce se legănau pe ramurile unui măr din fața
ferestrei. Ceva nefiresc: la cât bătuse vântul numai în dimineața
aceea, n-ar fi trebuit să mai rămână nici urmă de frunză în
pomi. Când și-a concentrat privirea, a văzut: toate aveau codițele
legate cu ață de ramurile din măr. A bătut, i-a deschis cu un
zâmbet cald, primitor, parcă din alte veacuri. După ce s-au așezat
la măsuța joasă din sufragerie, fără să se gândească prea
mult, l-a întrebat care este povestea celor șapte frunze legate.
Obrajii
pictorului s-au înroșit ușor, un val de căldură l-a cuprins și
pe reporter, revărsându-se apoi către tablourile expuse pe pereți
sau stivuite de jur împrejurul încăperii – sufrageria era și un
fel de atelier și depozit de lucrări în același timp. Și tot
acel univers a înviat dintr-o dată ca și când ar fi fost
primăvară.
– Am lucrat
mult timp cu un doctor fenomenal. Erau situații când, înainte să
se așeze pacientul venit la consultație, doctorul vedea deja
diagnosticul. Îl simțea pe om de departe, uneori privindu-l cum
venea pe alee, cum deschidea ușa, cum mergea. Obișnuia să spună
că gesturile, ținuta, atitudinea arată mai multe despre om și
bolile lui decât toate aparatele noastre. Dumneavoastră ați
schimbat rolurile și ați făcut deja interviul, după cele
povestite despre mărul de la fereastră.
Într-o iarnă, urâtă și rea,
Vasile Iluca se afla într-o rezervă a Clinicii de Oncologie. Se
crăpa de ziuă, durerile nu-l slăbeau nicio clipă, iar
medicamentele nu-și mai făceau efectul. S-a răsucit cu greu,
căutând să vadă de s-a mai dres cumva vremea. Ploua. Prin
fereastră, i s-a părut că vede mărul de-afară, Și-acolo,
cățărându-se pe o scară, a văzut-o pe soția lui cum lega cu
ață maroniu-cărămizie frunze ruginite de ramurile mărului. A
început să le numere: una, două...și-atunci ea s-a întors cu
fața către el. Ploua și picăturile de apă, sărate și calde, îi
cădeau pe obraji: una, două, trei...
Vasile Ilucă, scriitor și pictor
din dulcele târg al Ieșilor s-a născut în Pomârla Dorohoiului în
1936, la 3 octombrie și s-a stins din viață în dimineața zilei
de 19 februarie 2017, la 81 de ani, în orașul pe care l-a iubit și
a cărui istorie a povestit-o în cărțile sale, 34 la număr.