Orice
nouă întâlnire cu Orchestra Română de Tineret constituie, pentru melomani, o
tentaţie reală şi mai ales o garanţie că vor asculta muzică bună într-o
interpretare de referinţă, aşa încât sala Ateneului a fost din nou plină şi
entuziastă, publicul dornic să se bucure de calitatea excepţională a interpreţilor
şi, de această dată, să urmărească programul prezentat apoi în Italia.
S-au
abordat lucrări extrem de diverse ca factură şi stil, dar aş începe cu… sfârşitul,
pentru că suita Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski-Ravel s-a ridicat la un
nivel incredibil în plan expresiv, cu o încărcătură şi o „greutate“ uneori
masivă, alteori gravă, cu o plasticitate a imaginilor ce sugerau „personajele“
sau locurile ce au inspirat partitura, cu o densitate ideatică şi o frumuseţe a
sonorităţilor cum, sincer, nu am auzit nici la foarte mari orchestre. Şi nu
este o afirmaţie amabilă, ci raportată la versiuni fără relief şi parcă
interminabile, „oferite” în seri cu mari pretenţii. Am fost, cu toţii, fascinaţi
de maniera în care s-au construit şi au alternat planurile contrastante, de strălucirea
explozivă – dar nicio clipă supradimensionată ca decibeli – sau de fineţea unor
contururi sensibile, jucăuşe sau cu o notă de tristeţe, de perfecţiunea cu care
s-a derulat totul într-o curgere impresionantă, gradată şi permanent susţinută
ca atmosferă şi tensiune, până şi celebra temă a Porţii Kievului fiind, de
fiecare dată, altfel redată, păstrându-şi însă grandoarea. O asemenea
interpretare poate şi trebuie să fie gravată pe disc, pentru a rămâne ca etalon
– rar am avut privilegiul de a mă lăsa cucerită şi impresionată astfel de
lucrarea atât de mult cântată şi… atât de puţin înţeleasă de orchestre sau de
dirijori. Iar Cristian Mandeal a realizat o creaţie uluitoare, ştiind să
explice, să sugereze, să ceară ca fiecare detaliu să fie… aşa cum trebuie,
pentru ca „întregul“ să ne captiveze în asemenea măsură. De altfel, era vizibil
că el însuşi se simte bine în acea desfăşurare amplă, oferindu-i posibilitatea
să creeze infinite culori şi sensuri, la pupitrul unui ansamblu care îi răspunde
cu promptitudine şi maturitate, cu bucuria de a face muzică în cel mai bun sens
al cuvântului, omogenizându-se impecabil, relaţionându-se cu un firesc greu de
obţinut, fiecare instrumentist având însă şi o calitate (din nou) excepţională.
Cu
aceeaşi eficienţă s-a lăsat modelată orchestra şi în Rapsodia I de Enescu, dirijorul
surprinzând însă printr-o „recitire“ a lucrării într-o cheie deconcertantă, lăsându-ne
impresia că nu mai seamănă cu ceea ce ştiam din sutele de audieri anterioare şi
nici măcar cu variantele pe care chiar Mandeal le propusese la pupitrul aceleiaşi
orchestre. Desigur, tinerii au convins astfel că au capacitatea de a trece de
la o abordare la alta, dar cursivitatea a fost înlocuită de linii frânte,
uneori colţuroase, intervenţiile solistice şi întreaga structură au propus
„ceva“ total diferit de exuberanta manieră bine ştiută. Se prea poate ca
maestrul să fi gândit redarea scriiturii pe coordonate (probabil) mai aproape
de percepţia publicului italian şi foarte departe de simplitatea luminoasă a
melodiilor cu tentă folclorică.
O
lucrare mai puţin prezentă în repertoriul curent, dar pretenţioasă şi dificilă
– Burlesca de Richard Strauss – a
adus şi o altă lume în plan stilistic, dar şi surpriza foarte plăcută a colaborării
cu pianista Oxana Corjos, etalând şi virtuozitate, şi un tuşeu rotund, şi structuri
ritmice percutante, şi fluenţă a discursului în momentele solistice ample, şi o
integrare logică şi riguroasă în relaţia cu ansamblul care, la rândul său, a
încercat să se apropie de spiritul straussian, cu fraze generoase şi cu o ţesătură
solicitantă. Iar „cutiuţa muzicală“ oferită ca bis de Oxana Corjos a avut un
rafinament şi o delicateţe aparte, unanim apreciată şi deci aplaudată.
Vorbind
despre bisuri, trebuie subliniat şi faptul că orchestra ne-a răsfăţat cu o
captivantă pagină wagneriană şi apoi cu Hora
staccato de Dinicu, aceasta
aducând vârtejul ameţitor şi beţia de ritmuri şi culori de mare efect, aşa cum
ne imaginam că ar fi trebuit să sune şi Rapsodia enesciană.
A fost
încă o seară de vis pentru care Orchestra Română de Tineret şi maestrul Cristian
Mandeal au meritat din plin ovaţiile nesfârşite de la final, anticipând, cu
siguranţă, succesul din Italia, unde miza era cu totul specială, fiind prima
orchestră din ţară care a evoluat la vestitul Auditorium Santa Cecilia din
Roma, invitată totodată în renumitul Festival Ravello. După impactul
extraordinar avut în Germania anul trecut, acum, în Peninsulă, a fost un nou
pas important în afirmarea şi impunerea ORT printre cele mai bune ansambluri
tinere din Europa şi nu numai.
