(Personajele din istorisirea de mai jos sunt
fictive, dar inspirate de realitate.)
Ah, sfârşitul programului zilei de luni. Ştii
că e de abia începutul, că până sâmbătă mai e mult şi că de fapt şi weekendul e
doar o păcăleală, o discontinuitate artificială menită să-ţi facă zădărnicia
vieţii mai pliabilă, mai uşor de ambalat şi de înghiţit. Dar măcar ai reuşit
cât de cât să pui din nou rotiţele în mişcare, fără să-ţi pierzi echilibrul.
Pentru mine unul, lunea pe la ora cinci e momentul să-mi trag sufletul, să zic
un pios mersi că am scos-o la capăt şi azi şi să mă relaxez niţel fugărindu-mă
cu copiii până când cad lat de oboseală. Asta în zilele când nu primesc mesaje
îngrijorate de la redacţie, cum că se apropie deadline‑ul pentru rubrica „Dulce
medicină“, caz în care, după ce cad lat de oboseală şi toţi cei din casă au
adormit, mă ridic la loc şi mă apuc de scris cu conştiinciozitate.
Lunea asta însă, exact când mă pregăteam să
emit oftatul eliberator de five oʼclock, telefonul a prins să sune. De obicei
face aşa, sună când ţi-e lumea mai dragă, de circa douăzeci de ori pe zi. Şi
răspund aproape de fiecare dată.
De data asta, la capătul firului, o voce de
bărbat mă informează că e domnul X. Nu mai ştiu cine e domnul X, asta e, am
prea mulţi pacienţi pentru gustul meu, aşa că cer lămuriri suplimentare. Aflu
că pe domnul X l-aş fi cunoscut prin rezidenţiat, la spitalul de Psihiatrie. Nu
mai avusesem veşti de la el de un deceniu, de altfel. Mi-aduc aminte de el, o
veche problemă de sănătate îl incapacita şi îl deprima cronic, singur pe lume,
asistat social. Aşa, şi cu ce vă pot fi de folos, domnule X? Păi cu nimic, am
sunat doar să vă zic că am băut nişte Domestos, ca să mă omor.
Vreau să îl întreb pe domnul X cu ce i-am
greşit, de ce i-a căşunat pe mine şi dacă nu putem să amânăm chestiunea pentru
altă dată, că mi s-a terminat programul şi vreau acasă la mine. Dar reuşesc să
mă abţin, şi îi cer domnului X adresa de acasă de la el. Nu vrea să mi-o dea şi
îmi închide telefonul în nas. Sun sârguincios înapoi şi îl rog din nou să îmi
dea adresa, ca să pot anunţa serviciile de urgenţă. Îmi răspunde că nu îl
interesează serviciile de urgenţă, că, dacă chiar vreau, stă de vorbă doar cu
mine. Încerc să îi explic că nu prea sunt competent să tratez indigestia cu
Domestos, dar mi se închide telefonul iar în nas. Sun din nou şi mint cu neruşinare,
bine, vin singur să stăm de vorbă. Obţin adresa, sun la 112 şi explic situaţia.
Aflu că doamna de la 112 nu găseşte strada pe care i-o zic. Deschid google maps
şi uite strada, e undeva într-un cartier întortocheat de periferie. Pasămite,
cei de la 112 au un google maps mai vechi. Explic eu la telefon cam pe unde
vine. Mi se spune să aştept ca să mi se facă legătura cu serviciul de ambulanţă.
Între timp, caut pe google ingredientele din Domestos. Aşa sunt eu, nu las
nicio clipă să se irosească. În fine, reiau toată povestea şi pentru doamna de
la ambulanţă, la urma urmelor de ce nu, e o poveste interesantă şi merită să o
tot repovestesc la telefon, de ce să o ţin doar pentru mine? Nu că ar fi vreo
grabă sau vreo urgenţă. Adaug şi sugestia că trebuie să procedăm cu tact şi
discreţie, că omul mi-a zis că nu vrea să vadă nicio ambulanţă. „Păi şi noi ce
să facem, dom’doftor? Să ne căţărăm pe şest, ca Spiderman, pe balcon?“ Are şi
doamna dreptate. O asigur că, pentru păcatele mele, o să vin şi eu cât de
repede pot la faţa locului. „Da, domnule doftor, cred că poate ar fi bine“.
Închid telefonul şi mă reped afară din policlinică. Socotesc rapid în cap.
Trebuie să ajung în celălalt capăt al Bucureştilor, la oră de vârf. Nu sunt şofer,
dar aş putea chema un taxi. L-aş aştepta vreo 20 de minute, plus încă o oră
minimum până la destinaţie. Pot să iau un mijloc de transport în comun. Cred că
trebuie să schimb doar vreo trei autobuze şi un metrou până acolo. Aş putea lua
un elicopter. Nu am unul. Am în schimb o bicicletă Pegas. Poate nu mă credeţi,
dar bicicleta Pegas ajunge mai repede unde trebuie la oră de vârf decât orice
alt vehicul.
Cu un răcnet mintal de luptă, mă arunc în
trafic cu treizeci la oră, pedalând cu o cadenţă de morişcă în uragan. Trec pe
roşu de câteva ori. Învăţ, din fugă, câteva noi blesteme şofereşti pe care nu
le mai auzisem. Traversând zone mai pitoreşti, o maşină şmecheră în care bubuie
nişte hip-hop încetineşte şi şoferul lasă jos geamul. Nu ştiu exact ce citeşte
în ochii mei, cert e că nu-mi mai zice nimica.
Pe la mijlocul drumului, îmi sună telefonul.
Trag pe dreapta şi răspund, poate e domnul X. Nu e. E domnul Y, pe care l-am
văzut azi de dimineaţă. „Domnule Y, dacă e urgent, ziceţi-mi, dacă nu, ne auzim
un pic mai târziu“. „E foarte urgent, domnule doctor“. „Bine, atunci vă
ascult“. „Voiam să vă întreb dacă sigur ameţeala asta e de la depresie“. „Păi
nu m-aţi întrebat şi azi de dimineaţă?“ „Ba da, dar voiam să vă mai întreb o
dată“. „Nu ştiu dacă sigur, dar s-ar putea să fie şi de acolo, că doar toate
analizele şi investigaţiile sunt normale“, zic eu, dar ce gândesc de fapt nu
poate fi scris aici. Închid telefonul şi îi dau mai departe.
Şi iată-mă ajuns la faţa locului. O linişte
suspectă domneşte pe stradă. Niciun echipaj de urgenţă, doar păsările
ciripindu-şi imnul lor de luna mai, indiferente la dramele, suferinţele,
crimele, războaiele şi traficul infernal pe care omenirea le pune la cale la
etajul de dedesubt. Pot să vină...
Sun la interfon. Domnul X îmi răspunde, mă
prezint, îmi deschide. Îl găsesc foarte calm şi cu un zâmbet pe buze. Stă de
vorbă cu un vecin, la o cafea. „Nu mai trebuia să veniţi, domnule doctor, gata,
m-am liniştit. Dar nu trebuia să-mi trimiteţi salvarea pe cap. Mi-au luat o
tensiune şi m-au pus să semnez că nu vin cu ei.“ „Păi şi Domestos-ul? întreb
eu. Ce ne facem cu el?“ „Ah, păi am băut doar un piculeţ, nu mă simt rău în
niciun fel. Îmi pare rău că v-am deranjat.“
Există în lume un ocean nesfârşit de
singurătate, pe care oamenii plutesc pe plute ce dau iluzia de soliditate. Însă
există şi naufragiaţi, şi insule pustii, şi bărci de o singură persoană. Oraşul
meu îmbâcsit e alienant în sine, şi prevalenţa suicidului e mai mare, cică, în
mediul urban. Dar uite ce bine că există totuşi vecini. Ei reuşesc acolo unde
ambulanţele şi psihiatrii biciclişti eşuează. Poate că există speranţă pentru
specia noastră.
Pe
drumul către casă, m-am rătăcit şi mi-am spart un cauciuc la bicicletă.