În spatele acestei raportări se află o știre reală, dar majoritatea agenţiilor care au preluat-o au făcut o omisiune fundamentală, schimbându-i radical sensul încă din titlu. Anunţul originar, publicat pe site-ul OMS la 29 mai anul acesta, specifică următoarele, inclusiv cu sublinierea negaţiei: „Burnout este inclus în a 11-a reviziune a ICD ca un fenomen ocupaţional. Nu este clasificat ca o condiţie medicală”. Știrea explică apoi că și versiunile precedente includeau sindromul de burnout, doar că acum definiţia e mai detaliată, necesară dezvoltării unor cercetări mai ample. Deși chiar site-urile străine au ratat sublinierea diferenţei (CNN titrează: „Burnout e de acum un diagnostic oficial”), agenţiile românești au încurcat de-a binelea lucrurile, punând accentul pe „boală”. E o eroare de altfel frecventă când vine vorba de domeniul medico-social: cu o lună în urmă, alte titluri spectaculoase anunţau că „98% dintre români sunt afectaţi de boala secolului” (Digi24), aflând apoi din text că e vorba de stres.
Neînţelegerea nu e doar semantică, ci are un potenţial dăunător. Deși burnoutul este un fenomen cât se poate de real, de care medicii trebuie să fie conștienţi, medicalizarea lui în conștiinţa publică duce la ideea că l-am putea asemăna cu ciroza sau pneumonia și că e suficient să tratăm individul, nu sistemul ocupaţional. Când trecem „burnout” în fișa de observaţie a unui pacient, e obligatoriu să adăugăm cel puţin încă un diagnostic, felul în care el se traduce la nivel individual (de exemplu, episod depresiv). Ambele diagnostice, luate separat, sunt incomplete. Boala e adesea o suferinţă intimă și confidenţială în ochii legii.
Dar cazurile de burnout nu sunt niciodată singulare, ele implică întregi departamente, organizaţii sau chiar domenii de activitate, cel mai notoriu fiind chiar medicina. Sunt, așadar, de maxim interes pentru manageri și decidenţi. Dacă sindromul de burnout e o boală, ea nu e niciodată a unui singur om, ci a unui mediu de lucru, a unei comunităţi de oameni.