Este cel puțin jenant faptul că România se plasează pe ultimul loc din Uniunea Europeană în materie de inovare. Există o relație direct proporțională între starea cercetării și gradul de dezvoltare a unei țări, grad pe care mulți îl asociază cu PIB-ul. Acesta este însă un indicator economic, foarte important, desigur, însă atunci când acordăm unei țări un anumit loc pe scara globală de valoare umană, ar trebui să ținem cont și de gradul de cultură, de civilizație și de nivel educațional.

România nu are niciun laureat Nobel (marele Nicolae Paulescu ar fi strălucit de departe), este o pată albă pe harta Europei sub acest aspect (deși există premianți Nobel de origine română, precum George Emil Palade și Herta Müller). Țara noastră lipsește la știință, dar și la literatură, în timp ce țări cu mult mai mici ca număr de locuitori dețin un palmares semnificativ: Danemarca, peste 10; Elveția, peste 20; Ungaria, 4; Olanda, mult peste 10; Cehia, Grecia, Macedonia, Bulgaria – prezente; până și minusculul stat Luxemburg are doi premianți Nobel, unul pentru Medicină, iar celălalt, pentru Fizică.

În schimb, avem academii peste academii, iar unele dintre acestea, potrivit opiniei Universității București, nu fac decât să deterioreze prestigiul cercetării din țara noastră. Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române în două candidaturi, declară că „Parlamentul a înființat academii în care intră de-a valma oameni de știință alături de alții care nu au nimic de-a face cu ei și îi onorează financiar”. Daniel Funeriu, fost ministru al Educației, are același punct de vedere.

Asociația Europeană a Cadrelor Didactice, fondată la 7 mai 1990, solicită ca, într-o primă etapă, să fie eliminați din toate academiile (nu le mai înșiruim) plagiatorii, cei fără nicio operă științifică propriu-zisă, dar mai ales cei care au comis fraudă științifică, cea mai blamată formă de furt intelectual, ori falsuri în dosarele depuse (de pildă, cărți inexistente, dar declarate ca atare). Rămâne deschisă problema condamnaților penali aflați în conducerea unor academii. Toți cei menționați mai sus, ajunși acum academicieni, au prăbușit mai mult decât alții prestigiul științei românești. Sub acest aspect merită pusă sub lupă și Academia Română. Fiecare academie are, prin statut, o comisie de etică, remunerată, desigur, dar nicio astfel de comisie nu a deschis dosarele care i-au fost înaintate spre analiză. România este singura țară în care frauda științifică nu este sancționată!

Dacă analizăm aceste academii sub raportul cost-beneficiu, ajungem la concluzia că, pe de o parte, sunt deosebit de bugetivore, iar pe de alta, că impietează asupra dezvoltării științei. Fondurile, deloc neglijabile, repartizate de la bugetul de stat acestor academii care nu au nicio legătură cu Academia Română sunt repartizate membrilor asemenea unor sinecuri viagere. De aici și tentația apartenenței la aceste organisme: banii. Toate societățile științifice din lume se susțin din fonduri proprii și din donații sau granturi de cercetare.

Apartenența la aceste foruri de știință este o onoare în sine, iar membrii achită o cotizație. Interesul bănesc deschide calea imposturii, în detrimentul celor cu merite reale. De pildă, în Academia de Științe Medicale, deținerea de brevete de invenție certificate OSIM și aplicate este mai degrabă un motiv de respingere, nu de primire în academie. Inventatori de instrumente chirurgicale sau de medicamente, inovatori în tehnicile operatorii cu performanțe recunoscute internațional etc. nu sunt acceptați. În schimb, ușile sunt larg deschise celor care au plagiat, au falsificat date științifice, inclusiv în lucrări publicate în străinătate, adică celor care prejudiciază și depreciază știința și cercetarea. Aceștia ar trebui să restituie banii încasați prin fraudare.

Cum își mai justifică existența actualele societăți medicale? Societatea de Chirurgie, unde Thoma Ionescu își prezenta inovațiile sale de valoare universală, cea de Cardiologie, de Medicină Internă etc. nu-și mai țin de multă vreme ședințele de comunicări (până în ultimii ani, lunare), ci organizează doar congrese unde producătorii de medicamente ocupă aproape întreg programul sub forma unor simpozioane de firmă, care de fapt sunt acțiuni de marketing.

Este meritul Societății de Istorie a Medicinei, care, din fonduri proprii și cu entuziasmul lui Nicolae Marcu, ține ședințe lunare, veritabile băi de cultură (atât de necesară tuturor medicilor). Am mai putea aminti și Societatea de Plasmafereză, care, în aceleași condiții ingrate, susține în Amfiteatrul albastru „Heliade Rădulescu” de la Academia Română, tot lunar, cicluri de conferințe în cadrul cărora sunt prezentate cele mai recente achiziții din domeniul științelor medicale (dincolo de afereză). Conferențiarii, personalități având un prestigiu consolidat în știință, vin de la Iași sau Cluj-Napoca pe banii lor, adică fac voluntariat.

A venit momentul ca, într-o primă și urgentă etapă, să fie eliminate din aceste academii persoanele care le compromit prestigiul, fondurile disponibilizate putând fi dirijate către activitatea științifică reală, începând cu susținerea manifestărilor științifice.