Atenția
acordată persoanelor cu handicap este tot mai pregnantă și constatăm acest
lucru în viața de zi cu zi. Colegiul Medicilor Dentiști din România se
confruntă în ultima perioadă cu tot mai multe solicitări pentru explicații și
îndrumări privind accesibilitatea persoanelor cu handicap la serviciile
stomatologice. Nu este vorba aici de rampele de acces, ci accesul propriu-zis
la servicii propriu-zise de medicină dentară. Din acest punct, încep dilemele.
Handicapul are un sens complex din punct de vedere medical, dar are pe de altă
parte o abordare juridică, legislativă, în special reglementată prin Legea nr.
448 din 2006, republicată. De fapt, legiuitorul conferă sintagmei un conținut
care se apropie foarte mult de realitatea medicală. Astfel, art. 2 al legii
precizează: „Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social,
neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau
asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața
societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și
incluziunii sociale.”
Tot
în baza legii, dar și a cerințelor de etică și deontologie medicală, persoanele
în cauză sunt îndreptățite să solicite și să primească îngrijiri stomatologice
de specialitate, de calitate și adaptate nevoilor particulare. Îndeplinirea
acestui deziderat este dificilă sau, uneori, imposibilă. Medicina dentară este
preponderent privatizată și furnizează servicii stomatologice prin unități
medicale mici și prin medici specialiști sau nespecialiști. Nevoile de
asistență dentară a unor bolnavi cronici, adică cei cu handicap, nu poate fi
satisfăcută în cele mai multe cazuri de cel mai apropiat cabinet. Adesea,
procedura stomatologică trebuie asociată cu intervenții medicale din alte
specialități medicale, cum ar fi nevoia de sedare sau anestezie generală de
scurtă durată. De asemenea, acești pacienți necesită supraveghere postoperatorie
de câteva ore.
Pe
de altă parte, doar un număr foarte mic de medici dentiști au relații
contractuale cu casele de asigurări de sănătate teritoriale. Și acest aspect
este important, deoarece mulți pacienți care se încadrează în categoria de
handicapați au resurse financiare modeste și nu pot să plătească serviciile
medicale de specialitate.
Revenind
la Legea nr. 448/2006, observăm, la art. 6, că primul drept enunțat este chiar
dreptul la ocrotirea sănătății, respectiv „prevenire, tratament și recuperare”.
De prevenție nici nu poate fi vorba în actuala reglementare a promovării
sănătății orale în România, pentru că ea nu există. Pachetele de servicii de
medicină dentară din oferta sistemului de asigurări de sănătate din România
este departe de a acoperi nevoile speciale de îngrijire medicală stomatologică
a persoanelor cu handicap, în general și a celor cu handicap neuropsihic și a
unora cu boli cronice asociate, în special. Cine rezolvă aceste cazuri? Unde se
pot adresa acești pacienți?
Dincolo
de caracterul retoric al întrebării, trebuie identificate soluții de rezolvare
a acestor situații. Secțiile de chirurgie orală și maxilo-facială din cele
câteva spitale din țară sunt cele mai solicitate unități, dar prin contractul
specific de furnizare a serviciilor medicale din secțiile de spital, ele nu pot
efectua, raporta și deconta tratamente stomatologice. Practic, acestor pacienți
li se fac extracții, asanări de focare și alte intervenții chirurgicale. Unde
sunt prevenția și recuperarea, cele două elemente din triada de drepturi pe
care le acordă legea acestor pacienți dar ei nu le primesc? Considerăm că
această problemă poate fi rezolvată prin dezvoltarea serviciilor de urgență
stomatologică din cadrul unităților de primire a urgențelor, astfel încât să
poată fi efectuate tratamentele stomatologice complexe.
De
asemenea, se impune ca singură soluție rezonabilă arondarea persoanelor cu
handicap la cabinete stomatologice specializate. Școlile speciale pentru copii
și adolescenți cu deficiențe de vedere și cele dedicate tinerilor cu deficiențe
de auz sunt două exemple sugestive. De acești copii nu se ocupă nimeni din
punct de vedere stomatologic. Instituțiile respective solicită adesea sprijin
în acest sens facultăților de medicină dentară dar acestea nu sunt furnizori de
servicii medicale. Am lucrat personal, în urmă cu mulți ani, într-un cabinet
stomatologic la care aveau acces astfel de copii și adolescenți. Este
impresionant! Și azi, acești copii nu contează în viziunea politicienilor, nu
sunt bani pentru a finanța cabinete dedicate sau care să preia acești pacienți.
Voluntariatul medicilor dentiști privați este binevenit dar nu rezolvă
problema. În plus, prestațiile medicale realizate fără încasări, deci gratuite
cu titlul de activități filantropice, pot fi oricând suspectate de evaziune
fiscală.
Pacienții
care se încadrează în categoria de handicapați nu știu toate detaliile
organizatorice și legislative dar simt și constată că accesibilitatea lor la
servicii de medicină dentară este extrem de limitată și nu rareori impută
medicilor dentiști lipsă de considerație din partea lor. Suferința lor în
tăcere și discreție nu trebuie să fie o încurajare la delăsare și nepăsare!
