Am utilizat o tehnică de introspecţie apreciativă conform căreia participanţii aveau să relateze o situaţie în care au stabilit o conexiune specială cu unul dintre pacienţii sau aparţinătorii aflaţi în suferinţă. Am fost martorii a cinci povești pline de emoţie împărtășite în grup.
Un medic de familie a povestit despre cum s-a implicat într-un caz în care un tată, pe care îl considera ca având tulburări psihice, își abuza soţia însărcinată și cei doi copii vitregi. Cum a reușit ca cei doi copii să fie preluaţi de tatăl lor natural și cum nu a reușit ca ultimul născut să nu rămână în grija exclusivă a acelui tată cu probleme și a cărui urmă a și pierdut-o în final.
Un alt medic de familie a relatat despre cum a reușit să se implice în sprijinul unei familii paupere cu șapte copii și să obţină ca tatăl să nu își mai abuzeze soţia, dar nu a reușit să implice autorităţile și în a ajuta acea familie complet disfuncţională cu mult prea multe nevoi.
Un alt medic de familie care făcea doar gărzi într-un centru de permanenţă a povestit un caz în care o femeie și copilul ei erau abuzaţi de soţ și de rudele acestuia și cum femeia îl căuta în acel centru de permanenţă doar pe el. Spunea că se simte inutil oferind sfatul care rezolvă problemele medicale în urma violenţelor din familie, neputând face însă nimic în privinţa prevenirii acestora.
Este interesant cum, fără să se inspire unul de la altul, acești medici au ales să povestească despre astfel de cazuri de abuz care bântuie, din păcate, societatea românească. Și cum medicii păreau să se întristeze mai mult de nereușite decât să se bucure pentru succesele obţinute. Un neurochirurg cu realizări impresionante a menţionat un caz în care a fost agresat verbal de niște aparţinători ai unei paciente (medici, la rândul lor) care, în lipsa intervenţiei, ar mai fi trăit probabil doar trei luni. Și că, în ciuda atmosferei ostile create, a descurajării evidente a colegilor săi, a făcut totuși intervenţia care a durat 15 ore. A povestit cum discursul acelor aparţinători s-a modificat radical în urma intervenţiei (de succes) și cum a înţeles că oamenii reacţionează adesea pentru bias-urile lor, nu ale tale.
Un alt medic de familie, aflat la final de carieră, a expus cum vede el să ofere asistenţa pe care în mod rezonabil și-o dorește și și-o permite pacientul. La final, unul dintre participanţi ne-a mulţumit pentru că am pregătit contextul astfel încât el să înţeleagă cum nu este singurul „nebun” care se bucură să își trateze cu compasiune toţi pacienţii și să facă sau să simtă pentru ei puţin mai mult decât îi cere fișa postului. Spunea el că se simte atât de energizat și de eliberat încât ar putea face gărzi încontinuu timp de o săptămână. Acești frumoși medici „nebuni” merită găsiţi, puși în lumină și încurajaţi să-și spună poveștile de care toţi avem atâta nevoie: medicii, societatea și, adeseori, ei înșiși.