Lumea medicală românească s-a plămădit oarecum diferit decât celelalte lumi ale lumii celei mari. În multe publicaţii vechi am întâlnit articole elogioase scrise cu ocazia aniversării a nu-știu-câţi ani de la nu-știu-ce eveniment al câte unui șef, creator ori întemeietor de școală medicală. Nu de puţine ori se bătea medalie, se dezvelea o placă, se scria o carte omagială și chiar se ridica un bust întru slava iubitului magistru. Tot ce realizase maestrul nu era altcumva decât măreţ. Întreaga-i viaţă fusese închinată știinţei și bolnavului. Se dăruise numai și numai Omului.

        Am răsfoit și biografii mai mult sau mai puţin recente. Și în textele prezentului... nimic obscur, nimic scâlciat. Totu-i vis și armonie.

Ne place năluca perfecţiunii

        Ne confecţionăm biografii din care să strălucim până hăt departe. Îi vrem alături pe cei care ne meritarisesc. Ne înduioșează orice potir și tresărim la atingerea oricărei mucavale în care ne-a fost încrustat numele. Nu sunt pereţi și nici vitrine care să cuprindă mulţimea de oblaţii. Totul e menit să spună ceva. Ceva despre perfecţiune. Ceva despre ireal. Ramă lângă ramă, cotor lângă cotor, distincţiile și tomurile slavei par să ascundă bine fisurile și colbul dindărăt. Nu ne mai trăim viaţa, ne trăim CV-ul, îmi spunea demult un medic, autor de proză SF. În fapt, nu trăim nimic. Simulăm viaţa, ne facem că răsuflăm. Trăim pentru a poza, a părea și a plăcea. Pentru un fel de putere care ne fură vieţile și ne transformă în niște fiinţe devenite una cu podiumul. Fie că socotim reală sau nu povestea omului, din ţărână am fost plămădiţi și în ea mai cădem, până când ne vine sorocul și ne cuprinde cu totul. De ce nu ne recunoaștem poticnirile și micimea? Greșelile și hopurile? Pe cine și pentru câtă vreme pingelim? Câte ode mai vrem să ne dezmierde urechile?

Mai mult decât edificator

        Îmi place felul de a fi al lui Mircea Cărtărescu. Are o cuminţenie și un bun simţ rar întâlnite. Pe cât sporesc traducerile în limbi străine, pe cât apar teze despre opera sa și pe cât de mulţi cititori din lume i-a schimbat lectura cărţilor sale, pe atât omul pare să se micșoreze pe sine. N-am simţit, din niciun material pe care l-am citit, și din niciun interviu pe care l-am urmărit, că vrea să pară sau să placă. Un fragment din dialogul pe care l-a purtat cu Cătălin Ștefănescu, în cadrul emisiunii „Garantat 100 %” din primăvara acestui an, e mai mult decât edificator: „Sunt un om foarte simplu. Pentru mine ceea ce ţine de faimă, de glorie, de recunoaștere, de reputaţie nu sunt lucruri importante. Pentru mine important este să-mi trăiesc viaţa și să-mi scriu cărţile. Acestea sunt lucrurile importante. Altfel, sunt un om ca absolut toţi oamenii. Idealul meu este să fiu un om obișnuit, nu să fiu un scriitor mare sau un guru naţional. Nu-mi doresc să mă citească toată lumea, nu-mi doresc să fiu publicat în sute de mii de exemplare. Îmi doresc doar să stau liniștit și lumea să mă lase-n pace. Nu am astfel de orgolii. Orgoliul meu este de a scrie bine. Nu mă confrunt cu ceilalţi autori, mă confrunt cu mine însumi. Asta am făcut-o întotdeauna. Din punctul ăsta de vedere judecata oamenilor mi-e indiferentă. (...) O preţuire adevărată nu înseamnă adulaţie, să te ridice toţi în slăvi și să te pupe nu-știu-unde. Înseamnă să fii și lovit. Să știi să încasezi. (...) Cred că un scriitor bun și viu, de care se tem oamenii cu adevărat, congenerii săi, scriitorii din jurul său și criticii, îl recunoști după faptul că este și criticat, la fiecare carte a sa. Că există și furibunde atacuri împotriva lui. Aceste atacuri sunt semne de valoare și eu le preţuiesc”.