M-am
hotărât să-mi schimb medicul stomatolog. Ea mă cunoaşte de aproape 4 ani, de
când am început şi rezidenţiatul. Invariabil, la toate programările, mă
întreabă dacă o să plec din ţară. Iniţial, în anii mici de rezidenţiat, mi se
părea fain că mă întreabă asta, pentru că era o opţiune ce părea aventuroasă şi
deschizătoare de drumuri. Răspundeam că mă gândesc…
Apoi
întrebarea s-a schimbat în „când pleci?“ şi a început să mă pună în
dificultate. La ultimul consult a fost: „Nu ai plecat încă?“. M-a enervat că nu
i-am răspuns niciodată că vreau să rămân. Dar, pe de altă parte, ştiu şi de ce
nu am făcut-o.
Nu
am un mare respect pentru instituţiile statului, asta pentru că respectul
trebuie câştigat sau imprimat educaţional, valoric. Când fostul preşedinte al
României a ieşit şi a spus că medicii sunt liberi să plece în străinătate şi
apoi a fost întâmpinat cu un val de revoltă, s-a arătat surprins. Şi i-am înţeles
surprinderea. Ce a făcut atunci Traian Băsescu nu a fost cu nimic diferit de
ceea ce face fiecare medic, de la nivelul său instituţional, ierarhic: a spus
că dacă nu-ţi convine, poţi pleca. Am auzit asta de la colegul meu rezident mai
mare, de la mai toţi medicii primari cu care am lucrat, de la mentorul meu şi
de la şefa de clinică. La niveluri mai mici se merge chiar mai departe cu ideea
că, dacă eşti realmente bun, trebuie să pleci. Dacă nu pleci, eşti prea puţin
puternic ca om.
Avem
tendinţa să aruncăm mereu „vina“ în sus şi, când de sus ni se spune că nu acolo
este responsabilitatea, se iscă o nemulţumire generală. Firească. Dar care te
şi obligă la două înţelegeri fundamentale de sistem: nimeni nu face minuni şi
nimeni nu lucrează singur, deci deciziile individuale (mai ales acelea în care
decizi să nu faci nimic) sunt sistemic importante.
Eu
sunt crescută şi formată în sistemul românesc. Am o specialitate necondiţionată
prea mult de aparatură. Sunt la fel sau mai capabilă profesional decât majoritatea
colegiilor din străinătate şi mai puţin capabilă decât o minoritate. E un
adevăr. Acesta este potenţialul sistemului românesc – poate forma profesionişti
la nivelul la care ei se pot şi vor să se ridice.
E
adevărat că nimeni nu mi-a dat nimic gratuit şi că, uneori, calificarea
suplimentară este chiar un impediment în ierarhiile instituţionale. Eşti
calificat, ştii să faci lucruri pe care alţii nu le ştiu, deci eşti incomod.
Dar nu cred că asta este strict specific României. M-am educat să nu intervin în
decizii primordial personale atunci când am relaţii strict profesionale. Am
colegi rezidenţi mai mici cărora nu mi-am imaginat să le spun să plece, dar
le-am prezentat tot ce ştiu eu despre cum funcţionează acest sistem de
sănătate. Dar şi altele. Am prezentat informaţiile, apoi am tăcut. Asta am
oferit – informaţii.
A
pleca sau nu ar trebui să fie în primul rând un act de natură personală.
Plecatul sau rămasul în România nu sunt semne ale unei competenţe profesionale
mai mici sau mai mari. Ce este un semn de calitate profesională, de leadership,
este să vrei să‑ţi păstrezi oamenii care vor să rămână şi în care ai investit.
Cunosc şefi de secţie care vor să îşi păstreze rezidenţii buni. Îi ajută să
devină medici buni şi apoi îi păstrează pe secţia lor. E un raţionament logic,
rar întâlnit dar înalt funcţional. Secţiile respective sunt printre cele mai
productive financiar.
Şi,
ca să vezi, aceşti oameni îşi trimit rezidenţii în străinătate destul de des,
dar pentru formări. Trebuie să ştii cum şi când să trimiţi un om ca să aibă
unde şi de ce să se întoarcă. Este cazul colegului meu, fost rezident, care
acum a devenit medic pe secţie în spitalul în care lucrez. Nu preşedintele
României a fost cel care i-a spus: „Nu pleca, omule“. Ci şeful său de secţie l-a
convins, prin felul său de a face lucrurile în microsistemul pe care îl
conduce, să rămână şi să fie mulţumit.
