Studenţii se intersectaseră din primele zile ale vieţii studenţești cu un cadavru. Un corp uscat și lemnos, fără identitate, le devenise ghid în călătoria ce abia începea. Și care se va termina tot cu un corp, cu nume și familie în afara morgii, majordom cald și fetid, ce le va deschide ușile înspre marele salon al profesiei. Vreme de șase ani, fiecare disciplină va separa, secţiona, fragmenta, împărţi și divide întreg corpul și părţile acestuia. Totul va fi îmbucătăţit. Privit sagital sau microscopic.
Se vor familiariza cu instrumente care taie ţesuturile corpului, amputează membre, pensează vasele fine, apucă colul uterin, apropie și suturează marginile plăgii, dilată orificii, chiuretează, apasă limba ori cu sonde felurite ce pătrund în diverse canale ale corpului. Vor avea în curriculum teme ce vor deveni practică: cum să degreseze tegumentele din jurul unei răni, să aplice pe regiunea pubiană o buiotă, să badijoneze, să administreze soluţii, să urmărească diureza, să supravegheze apariţia primului scaun postoperator, să racordeze o pungă colectoare și să suprime fire sau agrafe. Vor privi și așeza corpul bolnavului în decubit ventral, semișezând, în poziţie proclivă, genu-pectorală sau Trendelenburg, în decubit dorsal, cu genunchii îndoiţi și coapsele îndepărtate; pe canapeaua de examinare, în pat, în interiorul cilindrului tomografului sau pe masa de operaţie.
Foarte pe scurt, acesta este peisajul corpului în perioada studenţiei, incidenţele din care este privit și profunzimile până la care este străpuns de uneltele moderne. Nimic nou și deloc straniu pentru facultăţile de medicină. Mă întreb însă mereu: cine recompune acest corp fărâmiţat, mărunţit, pe parcursul celor șase ani de studiu? Cine ia părticelele răspândite prin laboratoare, pe sub lamele microscoapelor, organele ambalate și etichetate ale donatorului să le reașeze într-un corp?
Sistemul sanitar, la rândul său, e un pulverizator. Corpul fiecăruia, odată intrat pe porţile Sistemului, e peste tot. Găsești urme pretutindeni: în hârtii, printre așternuturi, în recipientele marcate destinate colectării deșeurilor, pe mâinile doctorilor, în ambulanţe. Părţi din oameni mișună încolo și încoace. Văzute și nevăzute. Așa cum există sisteme care ne arată, în timp real, circulaţia avioanelor, tot așa ne putem imagina un ecran pe care să urmărim decolările și aterizările fiecărei celule și fiecărui organ. Sau datele și informaţiile despre corpurile sănătoase și bolnave, a referirilor la ele în cărţi ori la congrese.
Nu e nevoie de vreun demiurg care să aducă împreună tot ce s-a aruncat spre cele patru zări. E nevoie de o altfel de privire a medicinei din prima oră ca student medicinist. De așezare a corpului într-un spaţiu cultural și într-o religie, care sunt modelatoarele corpului nostru. De integrare a corpului cu tot ce ne înconjoară, aer și ape, păsări și animale. Să încetăm a privi cadavrul de pe masa de disecţie ca pe un corp de studiat, aterizat acolo de niciunde. Pacientul aflat pe scaunul din faţa cabinetului ca teleportat de aiurea. Și tu, medicul, ca fiind un alt corp, aflat dintotdeauna și pentru totdeauna în acel loc, încercând să-l meșterești pe celălalt.
Suntem povești călătoare și corpuri împreună, ce ne traversăm reciproc. Și nu e necesară fărâmiţarea medicinei pentru a lăsa o părticică din noi în celălalt.