Newsflash
OPINII

Agismul în România

de Dr. Constantin BOGDAN - dec. 11 2015
Agismul în România
     Termenul de agism, derivat de la cuvântul englezesc „age“ (vârstă), a fost propus în 1969 de Robert Butler pentru a denunța prejudecățile legate de bătrânețe. El definește o formă de discriminare pe criteriul vârstei înaintate. Cea mai evidentă formă de agism este limbajul, adresabilitatea. ONU recomandă sintagma „persoană în vârstă” în locul cuvântului „bătrân“, care a căpătat, în timp, o conotație psihologică negativă, discriminativă.
     Cultura tinereții, pe care o promovează societatea, respinge aspectele neplăcute ale vieții, această atitudine putând fi interpretată ca pur primitivism. Un autor francez, René Lenoir, atrăgea atenția, în urmă cu aproape patru decenii, asupra agismului ca formă de excluziune, în lucrarea pe care a publicat-o în 1974, „Les Exclus“ (Exclușii). El estima că, la acea dată, un francez din zece era „exclus“ și se întreba dacă „se poate exclude excluderea“. Mai târziu, un confrate al său, care s-a dedicat luptei contra abuzului asupra bătrânilor („elder abuse“), Robert Hugonot, afirma: „excluzia prin vârstă este evitabilă“. Un gerontolog francez, care s-a aplecat în ultimele decenii asupra agismului ca formă de abuz, R. Moulias, remarca trist și cu amărăciune: „Bătrânii costă mult pentru că ei nu mai servesc la nimic, cu excepția perioadelor electorale; ei nu pot participa la securitatea socială, dar au dreptul să cotizeze ca cei activi“.
     În societățile contemporane există mai multe tipuri de excluziune. Unul dintre ele este autoexcluziunea, în cadrul căreia vârstnicii se autopercep ca pe o povară și se retrag, izolându-se în aziluri și uneori încheindu-și existența printr-o decizie dramatică dar conștientă – suicidul. Există, în final, acceptarea pasivă – resemnare care ține loc de consimțământ, sau consimțământul sub constrângere.
     Întrebării dacă statul promovează sau nu agismul i s-a răspuns afirmativ: „l’Etat est agist“ (Moulias). În stat prevalează considerentele economice asupra celor sociale, morale sau umanitare, care, dacă nu sunt uitate, rămân de cele mai multe ori vorbe goale, propagandistice, folosite doar în perioadele electorale. În același timp, capacitatea de organizare a pensionarilor și persoanelor vârstnice este practic inexistentă, ceea ce face ca acestea să nu se poată organiza spre a se opune măsurilor coercitive care se acutizează în perioadele de criză. Așa că vârstnicii acceptă, neavând de ales, ceea ce li se oferă.
     Există, uneori, o complicitate la ignorarea consimțământului persoanei vârstnice. Mulți sunt instituționalizați în cămine de bătrâni fără a consimți la aceasta, deși unul din drepturile fundamentale ale persoanei vârstnice este cel de a-și alege liber locul unde ar dori să trăiască și/sau să fie îngrijită. Costurile plasamentului în instituțiile de îngrijire private nu sunt corelate cu veniturile medii ale pensionarilor, de aceea traiul la cămine nu este accesibil majorității pensionarilor din România.
     Agismul în instituțiile de îngrijire este o altă realitate, ca și abuzurile din aceleași instituții, în general. Acesta este mai greu depistabil, pentru că este fie ascuns, fie disimulat, ceea ce face ca el să nu devină vizibil corespunzător realității sale. De exemplu, se fac internări „prioritare“, la „insistența“ unor familii, la intervenția unor persoane publice cu funcții importante. În spatele acestor insistențe și intervenții se află diverse interese, cel mai adesea de a intra în posesia unor bunuri sau locuințe. Din păcate, agism există uneori și în acordarea asistenței medicale. Îngrijirile de sănătate acordate persoanelor în vârstă se află în compromisul etic cel mai mare al medicinii, care-i afectează noblețea morală și umanismul. Explicațiile acestui rabat etic sunt multiple, complexe, dar de menționat sunt: preluarea de unii slujitori ai medicinii a percepției societății asupra vârstnicilor, deficiențe în formarea medicului în domeniul etic, presiunile economice ale statului, atitudinea unor familii, abandonul afectiv și material.
     Excluziunea socială se însoțește și de limitarea accesului la serviciile medicale de calitate, pacientul vârstnic devenind un „pacient de categoria a doua“. Se încalcă, astfel, directivele etice ale asistenței medicale, care precizează că îngrijirile medicale se acordă potrivit nevoilor individului, înaintea oricărui alt criteriu, de vârstă, etnie, religie, condiție socială și economică. Un alt principiu de etică medicală este că orice persoană bolnavă are dreptul la tot ce e mai nou și performant în medicină, în domeniul investigațiilor și terapiei. În ciuda acestor principii, există opinii contrare, conform cărora costurile din ce în ce mai ridicate ale realizării actului medical impun ca dreptul bătrânului la o „medicină maximală“ să nu se mai justifice. Bătrânul trebuie să se mulțumească cu o „medicină optimală“ și chiar cu una „minimală“. Discriminarea la serviciile medicale, sesizată și de organismele internaționale, a adus, de pildă, pe agenda UNESCO a ultimilor ani și a Comitetului Internațional de Bioetică teme ca „responsabilitatea socială și sănătatea“, în cadrul cărora un accent esențial este pus pe accesul neîngrădit și echitabil la serviciile de sănătate, care este unul din drepturile fundamentale ale fiecărui cetățean.
     Cauzele agismului medical, menționate mai sus, și în special primordialitatea cauzelor economice, au promovat în multe țări reglementări limitative pentru îngrijirile de sănătate ale persoanelor vârstnice. De pildă, țări ca Danemarca și Marea Britanie au introdus astfel de reglementări, contrare Chartei drepturilor omului și a altor norme ale Uniunii Europene. În Franța, însă, există prevederi și principii care corespund întru totul eticii medicale și Chartei drepturilor omului, dar care rămân în mare parte pe hârtie.
     Există însă un refuz conștient, la nivel global, de a lua în îngrijire problemele de sănătate ale unui vârstnic prin legiferări limitate. Astfel, dializa, deși necesară vital, este de multe ori refuzată unei persoane de 60–65 de ani. În aceeași manieră, screening-ul cancerului de sân exclude femeile începând cu vârsta de 65 de ani.
     Agismul în acordarea asistentei medicale se referă la tratamentele cu aspect discriminativ în acordarea de îngrijiri, la domiciliu, dar în special în instituții de îngrijire pe termen lung. Acest tip de agism este destul de puțin vizibil, urmare a disimulării personalului medical sau a incapacității victimelor de a semnala abuzurile, ori din teama de externare.
     Învățământul medical nu se adaptează încă realității demografice și realității evoluției morbidității. Bătrânii, care reprezintă acum circa 20% din populație, consumă 50% din serviciile medicale. Acest procent va crește în viitor. Unui viitor medic i se predă mai ales o medicină potrivită modelului adultului, bolilor acute și urgențelor, deși el se va întâlni în practică, mai frecvent, cu pacienți vârstnici și bolnavi cronici. Așa se naște diferența de abordare în defavoarea pacientului vârstnic.
     Este oare posibil să sperăm ca în viitor aceste realități consemnate în rândurile de față să nu mai fie actuale, iar cititorul să le considere doar istorie?

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe