Termenul
de agism, derivat de la cuvântul englezesc „age“ (vârstă), a fost propus
în 1969 de Robert Butler pentru a denunța prejudecățile legate de bătrânețe. El
definește o formă de discriminare pe criteriul vârstei înaintate. Cea mai
evidentă formă de agism este limbajul, adresabilitatea. ONU recomandă sintagma
„persoană în vârstă” în locul cuvântului „bătrân“, care a căpătat, în timp, o
conotație psihologică negativă, discriminativă.
Cultura
tinereții, pe care o promovează societatea, respinge aspectele neplăcute ale
vieții, această atitudine putând fi interpretată ca pur primitivism. Un autor
francez, René Lenoir, atrăgea atenția, în urmă cu aproape patru decenii, asupra
agismului ca formă de excluziune, în lucrarea pe care a publicat-o în 1974,
„Les Exclus“ (Exclușii). El estima că, la acea dată, un francez din zece era
„exclus“ și se întreba dacă „se poate exclude excluderea“. Mai târziu, un
confrate al său, care s-a dedicat luptei contra abuzului asupra bătrânilor
(„elder abuse“), Robert Hugonot, afirma: „excluzia prin vârstă este evitabilă“.
Un gerontolog francez, care s-a aplecat în ultimele decenii asupra agismului ca
formă de abuz, R. Moulias, remarca trist și cu amărăciune: „Bătrânii costă mult
pentru că ei nu mai servesc la nimic, cu excepția perioadelor electorale; ei nu
pot participa la securitatea socială, dar au dreptul să cotizeze ca cei
activi“.
În
societățile contemporane există mai multe tipuri de excluziune. Unul dintre ele
este autoexcluziunea, în cadrul căreia vârstnicii se autopercep ca pe o povară
și se retrag, izolându-se în aziluri și uneori încheindu-și existența printr-o
decizie dramatică dar conștientă – suicidul. Există, în final, acceptarea
pasivă – resemnare care ține loc de consimțământ, sau consimțământul sub
constrângere.
Întrebării
dacă statul promovează sau nu agismul i s-a răspuns afirmativ: „l’Etat est
agist“ (Moulias). În stat prevalează considerentele economice asupra celor
sociale, morale sau umanitare, care, dacă nu sunt uitate, rămân de cele mai
multe ori vorbe goale, propagandistice, folosite doar în perioadele electorale.
În același timp, capacitatea de organizare a pensionarilor și persoanelor
vârstnice este practic inexistentă, ceea ce face ca acestea să nu se poată
organiza spre a se opune măsurilor coercitive care se acutizează în perioadele
de criză. Așa că vârstnicii acceptă, neavând de ales, ceea ce li se oferă.
Există,
uneori, o complicitate la ignorarea consimțământului persoanei vârstnice. Mulți
sunt instituționalizați în cămine de bătrâni fără a consimți la aceasta, deși
unul din drepturile fundamentale ale persoanei vârstnice este cel de a-și alege
liber locul unde ar dori să trăiască și/sau să fie îngrijită. Costurile
plasamentului în instituțiile de îngrijire private nu sunt corelate cu
veniturile medii ale pensionarilor, de aceea traiul la cămine nu este accesibil
majorității pensionarilor din România.
Agismul
în instituțiile de îngrijire este o altă realitate, ca și abuzurile din
aceleași instituții, în general. Acesta este mai greu depistabil, pentru că
este fie ascuns, fie disimulat, ceea ce face ca el să nu devină vizibil
corespunzător realității sale. De exemplu, se fac internări „prioritare“, la
„insistența“ unor familii, la intervenția unor persoane publice cu funcții importante.
În spatele acestor insistențe și intervenții se află diverse interese, cel mai
adesea de a intra în posesia unor bunuri sau locuințe. Din păcate, agism există
uneori și în acordarea asistenței medicale. Îngrijirile de sănătate acordate
persoanelor în vârstă se află în compromisul etic cel mai mare al medicinii,
care-i afectează noblețea morală și umanismul. Explicațiile acestui rabat etic
sunt multiple, complexe, dar de menționat sunt: preluarea de unii slujitori ai
medicinii a percepției societății asupra vârstnicilor, deficiențe în formarea
medicului în domeniul etic, presiunile economice ale statului, atitudinea unor
familii, abandonul afectiv și material.
Excluziunea
socială se însoțește și de limitarea accesului la serviciile medicale de
calitate, pacientul vârstnic devenind un „pacient de categoria a doua“. Se
încalcă, astfel, directivele etice ale asistenței medicale, care precizează că
îngrijirile medicale se acordă potrivit nevoilor individului, înaintea oricărui
alt criteriu, de vârstă, etnie, religie, condiție socială și economică. Un alt
principiu de etică medicală este că orice persoană bolnavă are dreptul la tot
ce e mai nou și performant în medicină, în domeniul investigațiilor și
terapiei. În ciuda acestor principii, există opinii contrare, conform cărora
costurile din ce în ce mai ridicate ale realizării actului medical impun ca
dreptul bătrânului la o „medicină maximală“ să nu se mai justifice. Bătrânul
trebuie să se mulțumească cu o „medicină optimală“ și chiar cu una „minimală“.
Discriminarea la serviciile medicale, sesizată și de organismele
internaționale, a adus, de pildă, pe agenda UNESCO a ultimilor ani și a
Comitetului Internațional de Bioetică teme ca „responsabilitatea socială și
sănătatea“, în cadrul cărora un accent esențial este pus pe accesul neîngrădit
și echitabil la serviciile de sănătate, care este unul din drepturile
fundamentale ale fiecărui cetățean.
Cauzele
agismului medical, menționate mai sus, și în special primordialitatea cauzelor
economice, au promovat în multe țări reglementări limitative pentru îngrijirile
de sănătate ale persoanelor vârstnice. De pildă, țări ca Danemarca și Marea
Britanie au introdus astfel de reglementări, contrare Chartei drepturilor
omului și a altor norme ale Uniunii Europene. În Franța, însă, există prevederi
și principii care corespund întru totul eticii medicale și Chartei drepturilor
omului, dar care rămân în mare parte pe hârtie.
Există
însă un refuz conștient, la nivel global, de a lua în îngrijire problemele de
sănătate ale unui vârstnic prin legiferări limitate. Astfel, dializa, deși
necesară vital, este de multe ori refuzată unei persoane de 60–65 de ani. În
aceeași manieră, screening-ul cancerului de sân exclude femeile începând cu
vârsta de 65 de ani.
Agismul
în acordarea asistentei medicale se referă la tratamentele cu aspect
discriminativ în acordarea de îngrijiri, la domiciliu, dar în special în
instituții de îngrijire pe termen lung. Acest tip de agism este destul de puțin
vizibil, urmare a disimulării personalului medical sau a incapacității
victimelor de a semnala abuzurile, ori din teama de externare.
Învățământul
medical nu se adaptează încă realității demografice și realității evoluției
morbidității. Bătrânii, care reprezintă acum circa 20% din populație, consumă
50% din serviciile medicale. Acest procent va crește în viitor. Unui viitor
medic i se predă mai ales o medicină potrivită modelului adultului, bolilor
acute și urgențelor, deși el se va întâlni în practică, mai frecvent, cu
pacienți vârstnici și bolnavi cronici. Așa se naște diferența de abordare în
defavoarea pacientului vârstnic.
Este
oare posibil să sperăm ca în viitor aceste realități consemnate în rândurile de
față să nu mai fie actuale, iar cititorul să le considere doar istorie?