Recent,
pe site-ul Fréquence
Médicale
au apărut testimoniale ale unor medici agresați de pacienții lor.
Astfel, în Franța, în 2015, au fost 924 de atacuri verbale și
fizice la adresa medicilor, toate raportate de l’Observatoire
de la sécurité des médecins.
După ce un medic de familie francez a fost înjunghiat mortal, iar
altul lovit în cabinetul său, ministrul francez al sănătății nu
a întârziat să reacționeze în apărarea acestora. Care erau
cauzele cele mai frecvente ale vărsării furiei pe doctori? În
unele situații era pierderea unor membri din familie, dar cel mai
des furia era legată de listele lungi de așteptare. În principiu,
aceste agresiuni au loc atunci când pacientul nu obține imediat
ceea ce speră să obțină.
Privind
la pacienții mei români, din care tot mai mulți preferă să se
întoarcă din țări ca Anglia, Italia, Franța, Spania să se
consulte în țara lor de baștină, rămân uneori surprins de
calitatea slabă a ofertei de acolo sau de superficialitatea
abordării. De multe ori, acești pacienți nu trec, în acele țări,
de bariera care se cheamă medic de familie, deși boala lor impune o
cu totul altă abordare mult mai detaliată. Am văzut, de exemplu,
pneumonii care apăreau pe un teren organic deficitar, unde
investigațiile s-au oprit fără să se identifice ce se ascunde în
spate. La fel, sindrom de apnee diagnosticat dar neurmărit sau la
care titrarea a fost programată la mare distanță, încât
pacientul a renunțat și a venit în țară. Sau forme de astm
bronșic ori BPOC care nu sunt tratate după ghiduri.
În
același timp însă, privind la exportul de medici români în
aceste țări, despre unii dintre ei știind deja că nu străluceau
întotdeauna, rămân surprins cât de bine se integrează în acele
sisteme de sănătate fără a gafa. Există o explicație:
acționează după ghiduri și protocoale, pe care le găsesc de la
cel mai mare spital regional până în ultima unitate spitalicească
sătească. Este un sistem protector pentru personalul medical, unde
consultațiile se fac cu programări riguroase și cu alocări
suficiente de timp pentru investigații și examinări. Cu toate
acestea, rămâne întrebarea firească: de ce programările se fac
așa de greu? Oare în aceste țări, care de multe ori și-au
acoperit golurile de specialiști cu medici de la noi, numărul
acestora este încă insuficient? Ce putem spune noi, unde presiunea
la cabinete este în creștere, iar rândurile ni se subțiază
vizibil, cei mai buni rezidenți îngroșând rândurile celor care
emigrează? Sistemul și decidenții din sănătate de la noi se pare
că nici nu văd că etapele pentru consultul la specialist sunt
sărite, pacientul aterizând adesea direct la spital, pentru că
ambulatoriile din multe zone ale țării nu mai au specialiștii
respectivi.
Pacientul
care vine direct la spital nu este interesat deloc de lipsurile din
spitalul respectiv, dacă există sau nu o anumită medicație, un
anumit specialist sau un anumit tip de investigație. Nu-l
interesează nici că medicul de gardă, la sfârșit de săptămână,
are 20–30 de consultații din care trebuie să trieze ceea ce este
grav, ca apoi să găsească și un pat liber în spitale
supraaglomerate. El vine cu familia, face presiuni și dacă nu
primește ce crede că i se cuvine ca asistență (uneori mult peste
realitatea bolii), începe să amenințe (imprecațiile verbale și
agresiunile fizice fiind la ordinea zilei), să sune la Ministerul
Sănătății, la DSP, de unde apoi curg interminabile telefoane care
dictează și obligă medicul să interneze cazul respectiv.
Toate
aceste atitudini în care medicul este privit ca un șpăgar ordinar,
ca un „comod saturat”, nu sunt induse de un anumit comportament
al autorităților? Asta, în condițiile în care încă mai există
și anumite obiceiuri din era comunistă la unele categorii de
pacienți. Mă gândesc în special la acele „batalioane” de
aparținători și pacienți puțin educați care se înregimentează
la poarta spitalului, rareori compliante și de puține ori dispuse
să poarte un dialog civilizat cu personalul medical. De cele mai
multe ori invadează camerele de gardă, amenință în stânga și
în dreapta, pătrund în terapiile intensive sau încearcă să
mituiască medicii pentru a-i transforma ulterior în niște sclavi
în halate albe. Atunci corpul de „bodyguarzi” devine inutil iar
intervențiile poliției sunt tardive.
Oare
câți medici sau asistente nu au luat bătaie pentru că acestor
familii li s-a părut că nu li s-a acordat suficientă atenție? De
câte ori nu năvălesc peste ei bețivi sau pacienți cu maladii din
sfera psihiatrică amenințând și condiționând actul medical? În
2016 au fost chiar încurajați de eticheta care i s-a pus de
repetate ori corpului medical. Poate că vom învăța în final
lecția dialogului civilizat care presupune mai puțini pacienți la
ușa cabinetelor, filtre mai bune pe scara ce duce de la ambulatoriu
la spital și autorități care să asigure nu doar ordine și hârtii
nenumărate către cei care îmbracă halatele albe, ci și bugetele
necesare și acoperirea nevoilor unui sistem aflat în suferință
cronică.
