Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Amintiri despre colegul „fără cetăţenie”

Viața Medicală
Dr. Teona Scopos vineri, 20 mai 2022

Cine are, prin soartă, șansa să trăiască suficienţi ani adună în minte și în suflet amintiri, multe amintiri. Viaţa unui om, indiferent cine este, poate fi o simplă nuvelă sau un roman foileton.

examen studentiRecent, Viaţa Medicală ne-a propus să așternem pe hârtie povestiri din universul medical. Cum am avut norocul să trăiesc suficient de mult și cum am profesat, ca medic, zeci de ani, pot spune că am amintiri ce ar putea acoperi sute și mii de pagini, lucru perfect valabil pentru toţi cei care au trecut prin viaţă cu rost și cu folos.

Amintirile – triste, vesele, încărcate cu emoţii fel de fel – ne ajută să mergem mai departe. Din toate câte port în minte și în suflet de zeci de ani, voi așterne pe hârtie un episod din anii trecuţi, care m-a impresionat atunci, la vremea lui. Un episod care și astăzi îmi dă emoţie și trăiri deosebite.

Admis cu notă mare la Medicină, în Iași

Am avut în facultate un coleg de care m-a legat o strânsă prietenie. Avea un nume mai complicat, dar toţi îi spuneam Fani. Și-a pus singur fatalul diagnostic și s-a dus la Domnul cu demnitate și împăcat cu sine, deși merita să trăiască mulţi, mulţi ani.

Îl chema Teophanis Karaianis. A fost singura dată când am văzut pe actele unui om cuvintele „fără cetăţenie”. Părinţii, oameni simpli, muncitori într-o fabrică din Botoșani, erau veniţi de ceva ani în România, după niște necazuri suferite în ţara de baștină, Grecia. Au venit de mână cu un băiat, fratele mai mare al colegului meu.

Fani a văzut lumina zilei în România. A fost elev eminent la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani și a intrat cu notă mare la Facultatea de Medicină din Iași. Așa am devenit colegi. Deosebit de modest, era de un optimism debordant. Părea mereu vesel și fără griji. Puţini știam drama familiei sale. Vară de vară, muncea la spitalul mare din Botoșani, făcând muncă de asistent medical, iar toamna venea la Iași, reluând, cu note mari, chiar foarte mari, cursurile universitare.

Cu propriii bănuţi și-a cumpărat o mașină de scris și muncea, după programul de la facultate, pentru lucrările de diplomă ale colegilor din anii mai mari. Apoi și-a cumpărat bicicletă, tot din munca lui. Era foarte
mândru, ca și cum ar fi câștigat o avere.

Tineri dornici să devină medici de nădeje

Împreună cu colegii de suflet aveam un grup al nostru, din care făcea parte și Fani. Mergeam împreună la spectacole, la Teatrul Naţional, la filme, în Grădina Botanică, în pădurile din jurul Iașiului. Nu eram oamenii barurilor și discotecilor. Ne plăcea atmosfera muzeelor, pădurilor, muzicii bune. De multe ori ne adunam la mine acasă, unde părinţii mei erau gazde minunate, îndrăgindu-mi colegii și prietenii. Eram cu toţii tineri, harnici, dorind să devenim medici de nădejde, oameni demni și mândri de profesia aleasă.

În anul cinci de facultate, prin luna mai, Fani s-a invitat singur la mine acasă, auzindu-mă vorbind de apropiata zi de naștere a tatei. Cum bunul meu prieten niciodată nu făcuse așa ceva, fiind cu foarte mult bun-simţ, l-am întrebat cum de dorește să vină, doar el, la o aniversare strict de familie, fiind invitaţi mai mulţi oameni în vârstă. Mi-a motivat că-i este dor de casă și de ai lui. Bineînţeles că părinţii mei nu s-au opus, deși au fost și ei miraţi de dorinţa lui Fani.

Primele simptome

Îmi amintesc că a râs și a glumit toată seara, aproape nefiresc pentru firea lui mai degrabă reţinută. Mama chiar l-a privit mai cu atenţie și l-a întrebat cum de nu-și face niște analize, părându-i mai palid ca de obicei. Noi, colegii, nu am băgat de seamă. Ne vedeam zi de zi la facultate și ni se părea firesc ca un om înalt, bine clădit, care dormea puţin, mânca doar la cantină și muncea peste măsură să nu debordeze de „roșu în obraz”. Mama, însă, nefiind medic, a observat.

După nici o săptămână, Fani a fost operat de cancer de colon. Se pregătea, pentru diploma de licenţă, la Radiologie. S-a dus la profesorul de profil cu un set de radiografii, ca și cum ar fi fost de la un pacient oarecare, iar profesorul i-a confirmat ceea ce bănuia de mult.

Și-a pus singur diagnosticul, iar nouă, celor apropiaţi, nu ne-a spun nimic. A vrut să se simtă în familie, printre oameni dragi lui, știind că va fi pentru ultima dată. Simţea că, operat sau nu, are puţine șanse de supravieţuire.

Prea conștient de boală

Noi, toţi prietenii, am aflat despre toate astea de la chirurgul care l-a operat. A lipsit de la cursuri, iar noi credeam că a trebuit să plece la Botoșani. Vestea ne-a dat vieţile peste cap. Când ne-a văzut în salon, s-a bucurat și s-a întristat în egală măsură. M-a rugat să-i aduc dulceaţă de cireșe amare. După două linguriţe, s-a crispat de durere și m-a rugat să plec. Nu l-am mai văzut de atunci, deși a mai trăit câteva luni.

Cu anus contra naturii, a refuzat orice vizită, fiind prea pudic și prea conștient de boală. Nici părinţilor nu le-a spus. Culmea, de obicei părinţii își protejează copiii de veștile rele. Aici, altfel au stat lucrurile.
Medicii de la Iași îl respectau și-l iubeau chiar, fiind un student eminent și un om deosebit de bun.

A fost trimis cu elicopterul (cu greu se putea asta pe atunci) la București, dar nimeni nu a putut face minuni. În final, la rugămintea lui, s-a internat la spitalul din Botoșani. Familia încă spera.

Păstrez cu sfinţenie o scrisoare, rânduri așternute pe patul de suferinţă. Îmi scria că-i este bine, că se duce la nunţi, că are prieteni din copilărie cu care se vede, că merge des în Parcul Eminescu, din oraș. De fapt, a stat toată vara în spital și a învăţat cursurile la care nu s-a putut prezenta.

A venit la Iași, în sesiunea de toamnă, adus cu mașina de un medic botoșănean. A dat examenele restante și le-a luat pe toate. A avut ambiţia să nu moară, în anul cinci, ci să treacă în al șaselea an. Era trecut în cataloagele facultăţii și până prin noiembrie-decembrie tot era strigat ori de câte ori se făcea prezenţa.

Un halat alb și un stetoscop

Mi-a trebuit mult să mă obișnuiesc cu asta. Sufereau până și cei care l-au cunoscut mai puţin. Toată seria de colegi a fost la înmormântare. Părinţii erau distruși. Băiatul cel mare era deja plecat, de ani buni, în Statele Unite ale Americii (fiind considerat transfug), iar mezinul, la nici 24 de ani, era fără viaţă.

Îmi aduc aminte cât de frumos au vorbit despre el atât cadrele didactice, în faţa Liceului „A.T. Laurian”, cât și medicii și asistentele, în faţa spitalului municipal, acolo unde a muncit vară de vară și unde a închis ochii.

Părinţii au pus în sicriu un halat alb, împăturit, și un stetoscop. Au rămas ai nimănui într-o ţară străină. Culmea, înainte să se prăpădească, Fani căpătase cetăţenie română și își dorea foarte mult să câștige suficient pentru a merge, măcar pentru o zi, în Grecia.

De ce s-au întâmplat toate? De ce există atât de multă durere? De ce trăiesc mulţi răi pe lume și de ce mor tocmai cei care ar face bine semenilor? Pe cine să întrebi? Cine să răspundă?

Peste ani, am reușit să mai merg la Botoșani și am găsit mormântul bunului meu prieten. Era foarte îngrijit. Mi-am dat seama că măcar unul dintre părinţi mai era în viaţă.

Sunt 41 de ani de atunci. Fani ar fi fost, cu siguranţă, un medic bun. Era un om bun. Îmi este dor de el și, uneori, când îmi permite timpul, caut albumele cu fotografii (am păstrat cu sfinţenie amintiri și din cei 12 ani de școală și din cei 6 ani de facultate) și privesc cu drag cartoanele, uneori decolorate, cu cei care am fost atunci. Privesc și în miezul meu de om și, cu ochii minţii și cu ochii sufletului, retrăiesc clipe dragi.

Citiți și: Prima mea trusă medicală

Etichete: liceul a.t laurian Fani amintiri anus contra naturii cancer de colon

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.