Se pare că anii ’89, măcar cei din veacurile de mai aproape de
noi, au ceva cu totul special privind mersul lumilor dinspre mai nou spre mai
departe, punând istoriei borne stropite cu sânge de martiri și înălțând vieții
coloane după măreția statutului de om.
Astfel, în 1789, Revoluția franceză este cea care îl face pe
omul simplu să se considere egalul regelui, „unsul lui Dumnezeu“, amândoi fiind
percepuți acum ca simpli cetățeni. Nu-i mai puțin adevărat că fulminantele
discursuri politice ale unor Danton, Mirabeau, Robespierre, inflamau spiritele,
și le-au tot inflamat până când ghilotina și-a tocit tăișul retezând de-a valma
capete de regi, de prinți, de simpli cetățeni!
Tot în acel an, Lavoisier, mai puțin priceput într-ale politicii
însângerate, publica „Traité élémentaire de chimie“, lucrare de care trebuie să fi auzit și cel
mai inocent trecător prin orice școală din lumea largă.
În 1889, inginerul Gustave Eiffel înălța la Paris turnul acela
metalic fixat în nituri realizate la uzinele Reșița, după unii cercetători, sau
de la Govăjdia, de lângă Hunedoara, după alte mărturii. S-a născut astfel
monumentul-emblemă al Orașului-lumină, pe care-l recunoaște și cel mai grăbit
trecător prin lumea ca o pajiște de fiare, prin lumea închisă în hărți și
stampe în care vom fi călătorit și noi, românii, într-o vreme cenușie ca
pustiul și oarbă ca nenorocul. E bine de știut că Eiffel făcuse o vizită
inginerului român Gheorghe Pănculescu, în casa acestuia de la Vălenii de Munte,
devenită astăzi „Muzeul Nicolae Iorga“. Pănculescu era autorul unui important
studiu privind rezistența materialelor, inventatorul metodei de utilizare a
elementelor de metal asamblate, metodă pe care o utilizase la realizarea căii
ferate Ploiești-Predeal. În urma întâlnirii cu inginerul român, Gustave Eiffel
avea să publice studiul „Communication sur les travaux de la tour de 300
mètres“.
Turnul Eiffel a fost perceput de artiștii timpului ca o
monstruozitate. De atunci, gusturile s-au schimbat radical, ori poate omenirea
a început să perceapă monstruozitatea drept splendoare în artă! Grandioasa construcție a fost înălțată pentru
aniversarea unui secol de la Revoluția franceză, o altă monstruozitate care a
rămas scrisă în istorie cu tăișul ghilotinei.
Tot în 1889 avea să izbucnească marele scandal cunoscut ca
„Afacerea Panama“, o imensă escrocherie a finanței fără frontiere soldată cu
sinucideri, faliment, condamnări și fuga marilor marionetiști peste hotare, în
căutare de ubi bene.
La 22 decembrie 1989, Piața Palatului de la București a devenit
o imensă scenă în care spectatorii, marii anonimi tăcuți, au devenit actori și
au prins a striga cu frenezie: Godot a venit! Și îl așteptaseră bieții de ei
de-atâta amar de vreme! Atunci, în chiar ziua de 22 decembrie 1989, Samuel
Beckett, părintele lui Godot, a hotărât că venise vremea să moară puțin.
De-atunci, alți actori din lumea ca o scenă reiau cu obstinație vechea piesă
„Așteptându-l pe Godot“.
Și va fi anul 2089. Să-mi dați de veste cum va fi spectacolul de
atunci.
