În facultate, schimbarea adusă de anii clinici constă în faptul
că intri în medicina reală, dinamică. Dacă în anii preclinici cadavrul de la
anatomie te aștepta în aceeași stare sau în cel mai rău caz mai „dispăreau“
nervi de la nivelul mâinii sau gâtului (deși unii colegi ar fi vrut să dispară
cadavrul cu totul dacă era posibil), acum în spital pacientul este viu și
suferind. Pe lângă semnele clinice ale bolii, se adaugă și componenta
psihologică dată de suferința fizică. Adică, dacă ați ajuns studenți în anii
clinici, aveți toate șansele ca în prima fază să nu înțelegeți nimic, nici din
anamneză, nici din simptomele și semnele prezentate. Aceasta face lucrurile puțin
mai complicate, dar cu răbdare și perseverență, și examinând cât mai mulți
pacienți, veți reuși. O altă problemă, pe lângă pacienții care pot fi mai mult
sau mai puțin complianți, sunt și asistenții de grupă, care la rândul lor pot
fi și ei mai mult sau mai puțin cooperanți.
Trebuie să înțelegeți că un asistent universitar este, înainte
de toate, un medic care are niște responsabilități în cadrul secției în care se
află. Pe locul întâi vine profesia lui, tradusă prin responsabilitatea față de
pacient. Apoi, în măsura în care are timp, chef și pasiune, asistentul se ocupă
și de studenți. Este drept că există un număr de asistenți universitari intrați
pe linia aceasta doar pentru a putea urmări o angajare într-un spital de stat.
Iar dintre aceștia, unii pot avea talent pedagogic, pe când alții nici nu vor
să audă de studenți, ba chiar îi tratează mizerabil. Însă pacienții vin mereu
pe locul întâi, sau cel puțin așa ar trebui. Apoi, urmează diferite probleme
administrative (iar în sistemul nostru medical sunt destule), care uneori pot
copleși orice om. De exemplu, genul de probleme din categoria „explică‑i
pacientului să își cumpere substanță de contrast pentru o investigație
radiologică, dar pacientul e lăsat singur în spital de rude, are o situație
materială precară, nu are bani să achite, dar trebuie să îi faci tranzitul cu
bariu“. Și uite așa, bietul vostru asistent de grupă este prins între ciocan și
nicovală. Pacientul care trebuie investigat, dar nu se poate – din lipsă de
materiale, și șeful de secție care îl întreabă cât are de gând să țină patul
ocupat, întrucât sunt multe cazuri de internat.
Sunt probleme ridicole pentru studenți, dar omul de care au ei
nevoie este blocat în ele. Nu este vina nimănui până la urmă, iar studenții,
neavând o ocupație concretă, se „aglutinează“ pe holurile spitalului. Și, uite
așa, începe sportul de performanță numit „sprijinitul pereților“ prin spitale.
Se creează astfel un cerc vicios: studenții se plâng că nu îi bagă nimeni în
seamă și se simt îndreptățiți astfel să nu facă nimic. Stau la taclale, pe net,
citesc reviste sau, și mai simplu, trag chiulul. La rândul lor, studenții sunt
văzuți de alți medici, șefi de secție care sunt nemulțumiți de aceste imagini și
atunci primesc avertismente de tipul „să nu vă mai prind că stați de vorbă pe
holuri“. Bine, vor intra în saloane și vor sta acolo de vorbă, ceea ce este și
mai rău pentru imaginea lor în fața pacienților. Până la urmă, și cu pacienții,
cât pot sta la anamneză și examen clinic? O anamneză durează aproximativ 15
minute când ești student, plus un examen clinic de aproximativ 20 de minute, în
final 35–40 de minute. Apoi, ce să mai faci? Îți notezi observațiile și cam
acolo se oprește totul.
Sunt de acord că medicina se învață studiind activ, cât mai mult
pe cont propriu, dar la început ai nevoie de cineva să te învețe să gândești
clinic, să îți arate primii pași: cum se face o anamneză, cum se efectuează un
examen clinic, să îți explice legăturile fine între mecanismele fiziopatologice
care duc la apariția semnelor și simptomelor descrise de pacient. Apoi să te
lămurească și asupra investigațiilor necesare pentru a ajunge la un diagnostic
pozitiv al bolii. Dacă adăugăm și câteva diagnostice diferențiale, o să vedem
că nu e ușor deloc să înveți semiologia la un nivel înalt. Pe măsură ce înveți,
repeți și consulți noi pacienți, în timp începi să stăpânești materia asta. Dar
la fel, necesită răbdare și o disciplină tradusă prin capacitatea de a fi
confortabil cu o situație inconfortabilă cum este aceasta.
Revin la ce spuneam legat de faptul că asistenții de grupă sunt
foarte prinși în multe sarcini dimineața și, din nefericire, aceasta se
răsfrânge asupra timpului de petrecut cu studenții. Ce puteți face voi să
schimbați ceva din toate astea? Din păcate mai nimic, ăsta este sistemul în
momentul de față. Însă puteți face un mic efort să veniți la contravizite, dacă
vă permite orarul în ziua respectivă. Avantajul de a ajunge la contravizită
este că atunci se liniștesc toate activitățile matinale: se termină problemele
administrative (foi de internare, ieșiri, scandaluri cu aparținătorii,
investigații – pe cele din urmă este păcat că le pierdeți) și aveți avantajul
să fiți doar voi cu asistentul de grupă și pacienții. Astfel poate și bietul om
să mai respire și să vă mai povestească una, alta despre diferite cazuri. Deși
sunt de acord că trebuie să citiți și să depuneți eforturi în a discuta și
consulta pacienții, chiar dacă asistentul de grupă nu are prea mult timp de
petrecut cu voi, nu cred în medicina de tip „autoservire“, adică să îți spui: Dă‑l
încolo de asistent, eu învăț și fac singur totul! Dacă s-ar pune problema așa,
atunci ar trebui să stăm cu toții acasă cu cărțile de medicină în brațe și să
venim doar la examene. Nu cred că poți evolua în medicină fără tutori, fără
asistenți care să te învețe să gândești medical. Dacă nu transmitem informațiile
mai departe și nu educăm generațiile care vin, atunci fiecare generație ar
trebui să descopere singură cum se face focul și am trăi probabil în peșteri.
Un alt lucru util pe care trebuie să îl faceți este să urmăriți
pacientul de la internare și până la externare. Puteți învăța foarte multe în
acest fel despre simptomele și semnele unui pacient la prezentare, acestea schițând
un diagnostic care pe parcursul internării se poate confirma sau din contră,
infirma. Se întâmplă, nu este nimic greșit. Vedeți investigațiile pe care le
face și rezultatele lor. Ideal ar fi să participați alături de pacienți când
sunt la investigațiile respective. Urmăriți apoi răspunsul la tratamentul
instituit. Și desigur, în măsura în care puteți, întrebați-vă asistentul de
grupă despre cazul respectiv. Veți învăța enorm în acest fel, întrucât veți
îmbina toate informațiile legate de un pacient și de boala sa într-o singură
poveste care capătă sens. Eu am realizat cât de important este acest mod de
învățare în anul I de rezidențiat, când am făcut stagiul de Chirurgie generală și
urmăream pacientul de la internarea sa în spital, când îi făceam formele de
internare, apoi îl vedeam zilnic și participam alături de el la investigații.
Deși la început eram revoltat că fac muncă de însoțitor (asistentă, infirmieră
etc.), am realizat că obțineam informații prețioase de peste tot. Văzând cazul
din cât mai multe unghiuri, îți creezi o mai bună înțelegere asupra sa. E mult
mai ușor să înveți despre un ulcer duodenal de exemplu, când participi alături
de pacient la endoscopia digestivă superioară și vezi dacă se confirmă sau nu
diagnosticul și corelezi simptomele descrise de acesta cu rezultatele investigațiilor.
Majoritatea studenților ajung dimineața la spital, văd câțiva
pacienți la vizită, primesc câteva explicații din mers de la medicul care
conduce vizita și apoi nu mai fac nimic, așteaptă cel mult ora prânzului să
meargă la curs. Acum știu că timpul nu permite întotdeauna să te întorci la
contravizită sau să mergi la investigații alături de pacient, dar asta ar ajuta
mult mai mult decât sprijinitul pereților. Medicina, din punctul meu de vedere,
se învață din cărți într‑o primă fază, dar cărțile nu îți pot oferi experiență.
Experiența o capeți văzând cazuri și înțelegând ce se întâmplă. Cu cât mai
multe, cu atât mai bine. Un alt moment în care puteți profita de asistenții voștri
sunt gărzile. Aveți toate privilegiile în timpul gărzii, fiindcă vedeți multe
cazuri alături de medicul de gardă și beneficiați numai de știință pură, fără
hârțogăraie și stres. Plus că aveți acces rapid și la informațiile venite din
investigațiile făcute în timp scurt, mai ales dacă este vorba despre urgențe
majore. Este un festin al științei pentru voi. Mai mult, puteți pleca oricând
vreți, nu trebuie să rămâneți 24 de ore. Câți studenți fac asta? Să fim sinceri
cu noi. Eu, cel puțin în studenție, nu am fost în nicio gardă, nu am bifat
niciun congres, nu m-a interesat mai nimic. Da, mea culpa! Dacă aș da
timpul înapoi cu ceea ce știu acum, aș face măcar o gardă pe lună în fiecare
stagiu. M-ar ajuta din toate punctele de vedere, inclusiv în privința alegerii
specialității viitoare.
Fie că vrem sau nu, din anii clinici începe adevărata
numărătoarea inversă către începutul rezidențiatului în specialitatea pe care o
veți dori și o veți obține fiecare după examen. E bine să luați lucrurile în
serios, pentru că mai bine să suferiți acum decât mai târziu.
