Dacă necesitatea de a comunica,
de a împărtăși stări, senzații, gânduri reprezintă o exigență vecină cu nevoia
imperioasă de a mânca, bea, respira, elimina, ea presupune și o complexă
responsabilitate față de receptorul mesajului. Iar aceasta este cu atât mai
profundă, mai gravă cu cât conținutul mesajului și forma în care e îmbrăcat
reflectă propria noastră imagine dincolo de aparențe și mai ales cu cât
receptorul este reprezentat potențial de întreaga societate umană. Niciun
cuvânt scris pe un petec de hârtie nu dispare cu totul, așa după cum unii par
să creadă, ci, dimpotrivă, intră într-un îndelung și întortocheat proces de
„digestie“, la capătul căruia – poate la distanțe enorme de timp – își face
simțită prezența într-o formă cu totul nouă, uneori de-a dreptul imposibil de
identificat cu forma inițială. Poate că ne sună cunoscută afirmația privitoare
la „bătaia unei aripi de fluture ce rezonează în întreg universul“.
Afirmația cu iz de sentință a
scriitorului Constantin Țoiu conform căreia „suntem, sigur, ceea ce trimitem
sau transmitem“ (Logos, 6/1997) aduce argumente convingătoare în sprijinul
celor spuse mai sus. Observând fenomenul la scară istorică, el adaugă „din
momentul în care o ființă umană avu gândul de a transfera altei ființe umane un
lucru al său, un obiect, o spunere sau (...) o știre de ordin general, o
observație asupra unui anumit fenomen sau asupra unei anumite întâmplări, (...)
omenirea a făcut un pas istoric“.
În cadrul domeniului literar,
publicistica reprezintă forma cea mai vioaie, cea mai dinamică de vehiculare a
ideilor, constituindu-se într-o autentică Agora în care confruntarea dintre
opțiuni, dintre concepții se desfășoară hic et nunc. Puterea sa de
difuzare pe enorme suprafețe spațio-temporale face din ea un instrument în
egală măsură prețios și redutabil.
Cu șapte ani în urmă, Societatea
Medicilor Scriitori și Publiciști din România (SMSPR), sobră și întru totul
respectabilă, a decis să se folosească și ea de arma publicisticii pentru a
promova creația medicilor care își înnobilează truda de fiecare zi cu
practicarea Artei. Așa s-a născut revista Fântâna din Kos,
gest de o puritate aproape neverosimilă într-un peisaj mai degrabă prolix și
vulgar, imaginând creația artistică drept sursă de apă vie, tămăduitoare pentru
neliniștea lecuitorilor de suferință. Se făcea referire la celebra fântână din
insula Kos, dăruită de guvernatorul Gazi Hassan pe la 1790, încrustată cu texte
dedicate lui Hipocrat, măcar că în litere arabe. Atât de emoționant trebuie să
fi fost acest demers, încât doctorul literat Grigore Bușoi declara într-o
recenzie pentru numărul al doilea al revistei: „particip la o acțiune de
sfințire a scrisului artistic a celor dăruiți cu puterea albului (...), o poțiune
apolinică veritabilă întru sănătatea minții și trupului. Dau curs plăcerii
proprii de a gusta fructele scriitorilor-arbori...“
Au trecut anii, revista s-a
structurat mereu mai bine, și-a găsit locul în peisajul literar românesc (și nu
numai!), a stârnit interesul confraților de pe alte meridiane, străbătând cu
tenacitate și, departe de orice compromis, marea agitată a României mileniului
al treilea. A fost și acesta un răspuns la chemarea nu lipsită de dramatism a
aceluiași doctor Bușoi, în încheierea aceluiași articol, că „setea medicilor
români de exprimare a plenitudinii inteligenței lor va trebui să-și găsească
locul (...); medicii, ființe libere, să se manifeste mai hotărât științific și
cultural în Weltmedizin (...); medicul, posesor al științei și artei de
a trăi, este chemat să devină și în plan literar un promotor al conceptului de medicina
verticalității (medicina omului sănătos, activ, educat și demn)“
(„Viața medicală“, nr. 24/2010).
În armonioasa, rodnica simbioză aFântânii din Kos cu Viața medicală,
identificăm una dintre resursele prețioase pentru revitalizarea lumii medicale
românești. Dedicându-se uneia dintre cele două publicații sau chiar (cu atât
mai bine!) ambelor, medicul român își poate regăsi identitatea aici, în propria
casă și nu aiurea, pe alte meleaguri care îl vor sili mai devreme sau mai
târziu să-și piardă rădăcinile și să maimuțărească străine culturi.
