Acasă » ACTUALITATE » OPINII
Asistenţa chirurgicală de urgenţă: o istorie în derulare
Dr. Mihail MIHAILIDE
joi, 30 octombrie 2014
Nu
ştiu cine este autorul mottourilor înscrise pe pagina de gardă a volumului Asistenţa
urgenţelor chirurgicale din Bucureşti – Certitudini şi speranţe, apărut la Editura Academiei Române în
acest an, dar subscriu cu toată convingerea la unul din cele două: „Chirurgia
de urgenţă este chirurgie plus încă
ceva. Acel ceva reprezintă factorul care determină particularităţile şi
gravitatea fiecărui act al urgenţei“. Dacă, ipotetic, aş fi fost pus în situaţia
de a-l redacta, o formulare mai apropriată nobilei idei mi s-ar fi părut a fi
următoarea: acel ceva e în funcţie de particularitatea şi de
gravitatea fiecărui caz, determină felul actului chirurgical şi se află sub
inexorabila constrângere a factorului timp. Într-adevăr, după cum se afirmă de
la primele rânduri în Introducere, urgenţa – „triumful profesional al
medicinii de astăzi” – are în vedere ca primordială şi obligatorie resuscitarea
funcţiilor vitale – circulaţia sanguină şi respiraţia (în cazul stopului
cardiac sau al celui respirator). Sunt „activităţi cu care începe, de regulă,
actul urgenţei“ şi au ca îngăduinţă spre a fi executate doar câteva minute,
creierul fiind prima victimă a anoxiei; or, limitele pentru cortex sunt de 3–5
minute!
Trioul de autori ai actualei cărţi – una
dintre cel mai bine documentate, necesare, proaspete în informaţii şi acurate
lucrări ale genului – sunt prof. dr.
Mircea Beuran, prof. dr. Benone Duţescu şi dr. Rodica Duţescu-Zăvoianu. Este o fericită asociere între un
chirug de notorietate şi doi iatroistorici cunoscuţi, dr. R. Duţescu-Zăvoianu
fiind, în acelaşi timp, medic primar de chirurgie şi ortopedie pediatrică la
Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“. Primii doi autori
au semnat în 2011 „Serviciile chirurgicale de urgenţă din Bucureşti – Etape
istorice şi semnificaţia lor“, ivire editorială originală precedată de
prezentarea temei într-o sinteză la Consfătuirea de Istoria Medicinii de la
Constanţa (2010). Dacă în volumul citat, investigaţia în documente şi arhive
s-a mărginit la consemnarea istoriei sanitare a unor instituţii cu profil
preponderent de urgenţă, în cel actual, lansat în această vară (vezi săptămânalul
„Viaţa medicală“) autorii au „reluat,
îmbogăţind-o mult, prima parte a lucrării din 2011(…), identificând noi
documente care luminează istoria acestor instituţii şi a activităţii lor în
secolul trecut“.
Structura de rezistenţă a recentului op este asigurată de următoarele
capitole, ale căror titluri, fie şi sub o formă restrânsă, mi se pare util a fi
reproduse, sugerând conţinutul: Etapa de început, Societatea de Salvare şi
primele ajutoare în cazuri de accidente din Bucureşti (1906); Etapa de primă
împlinire, organizarea asistenţei spitaliceşti a urgenţelor chirurgicale; Când şi
de ce s-a despărţit Spitalul de Urgenţă de Societatea „Salvarea“; Asigurările
sociale şi învăţământul medical universitar; Drame şi destine; Asistenţa
chirurgicală şi ortopedică a copilului; Bazele şi principiile organizatorice
ale asistenţei urgenţelor chirurgicale în perioada 1944–1989; Sistemul naţional
de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim-ajutor calificat constituit după
anul 1990; Spitalele acreditate pentru asistenţa chirurgicală de urgenţă;
Tratatele româneşti de chirurgie şi spiritul
urgenţei; Reuniuni ştiinţifice cu privire la asistenţa medicinii de urgenţă.
Naşterea Societăţii de Salvare este
rezultatul unui moment fast: expoziţia din 1906 din Parcul Carol, unde la
pavilionul vienez era expusă o trăsură-ambulanţă, şi prezenţa la această
manifestare a unui om providenţial – îmi îngădui să spun – înzestrat cu
deosebite calităţi intelectuale, profesorul Nicolae Minovici. După modelul salvării
vieneze care funcţiona din 1881, cu o stăruinţă însemnând convingerea autorităţilor,
procurarea şi crearea de resurse financiare şi umane, schiţarea unei legislaţii,
organizarea asistenţei de urgenţă extraspitaliceşti etc., N. Minovici, cu o
determinare genetic specifică vlahilor aromâni, n-a mai avut tihnă până când
n-a văzut edificată şi funcţională opera sa. Din primul comitet de conducere al
societăţii, avându-l ca director al Salvării pe N. Minovici, au făcut parte:
profesorul Ion Cantacuzino, Teodora Dumitrescu-Cazzavillan, donatoarea primului
local pentru Salvare, Elena Bălăceanu (care va fi preşedintă în 1941), dar şi
prefectul poliţiei, primarul şi medicul-şef al Capitalei. Captivanta epopee a
Salvării şi a organizării serviciilor de urgenţă de-a lungul mai multor
decenii, descrisă pe bază de noi şi fiabile documente, va constitui, sunt
convins, o atractivă lectură. Nevoia unui sistem de asistenţă de urgenţă
superior (spitalicesc), experienţa europeană dar şi progresul ştiinţific au
stat la baza demersurilor ulterioare din partea multor personalităţi ale
medicinii naţionale, încă din 1933, pentru crearea unui sistem înglobând toate
verigile de activitate: prim-ajutor – transport medicalizat – spital.
La 5 mai 1934 se inaugurează primul spital
de urgenţă cu 50 de paturi, care va funcţiona în clădirea Salvării. Această
unitate sanitară va fi avariată în 1944 – consecinţă a unui bombardament
aerian – şi îşi va găsi nou adăpost în localul Sanatoriului „Dr. A. Antoniu“,
din strada arh. I. Mincu nr. 7. Un moment esenţial în evoluţia asistenţei
medicale şi, în particular, al asistenţei chirurgicale de urgenţă, îl reprezintă
organizarea sistemului de asigurări sociale, căruia autorii îi acordă un spaţiu
amplu, poate tocmai şi pentru faptul că această temă nu a părut a seduce
interesul prea multor iatroistorici. Sunt menţionate: legi, mereu perfecţionate
şi perfecţionabile, începând din 1912; numele memorabile ale celor care au înţeles
necesitatea şi menirea asigurărilor (N. M. Demetrescu, Victor Gomoiu, prof. Gh.
Banu, dr. Petre Topa ş.a); enumerarea unităţilor medicale create – dispensare şi
spitale (între care cel condus de dr. P. Topa, şi anume, „Spitalul de
Chirurgie, Accidente de muncă şi Mecanoterapie“); cine au fost medicii şi
farmaciştii care s-au angajat în sistem; împrejurările şi data de naştere a
Spitalului de Urgenţă „Floreasca“. Riscând repetiţia, acest capitol şi următorul,
privind locul urgenţelor chirurgicale ca materie de învăţământ universitar,
sunt bogate în conţinut şi aducătoare de informaţii inedite. Destinele unor
medici se leagă de instituţiile pe care le-au creat sau condus (iar autorii
consacră acestor personalităţi medalioane biografice), între acestea fiind dr.
C. Enescu, directorul Spitalului de Urgenţă până la bombardamentul din 1944,
când şi-au găsit tragicul sfârşit aproape toţi bolnavii şi personalul
spitalului; dr. Th. Firică – viitorul profesor de chirurgie, care va reuşi în
1946 să extindă, să doteze şi să sporească încadrarea cu personal a spitalului
amplasat în fostul sanatoriu „Dr. Antoniu“. Mai multe pagini sunt închinate
doctorului P. Topa, condamnat după 23 august 1944 la zece ani de temniţă grea,
pentru că fusese subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii şi Asistenţei
Sociale şi făcuse parte din aripa disidentă a partidului liberal (Gh. Tătărăscu).
Se recunoaşte într-un târziu că el, cel care „a lăsat ţării o moştenire de
valoare naţională, Spitalul de Urgenţă Floreasca (…), primul lui ziditor“, a
fost o victimă a regimului comunist, între foarte multe altele…
Informaţii în bună parte inedite şi pentru
prima oară strânse într-o adevărată minimonografie sunt incluse în pledoaria
justificativă pentru înfiinţarea şi dezvoltarea asistenţei chirurgicale şi
ortopedice de urgenţă a copilului. Apar enumerate – citându-li-se contribuţia şi
meritele – numele dr. M. Obedenaru (1874), dr. Gr. Romniceanu (primul medic
titular al serviciului de chirurgie pediatrică), dr. A. Daniel (articol în România Medicală din 1927: „Introducere
la medicina infantilă de urgenţă“), prof. dr. Ion Bălăcescu (modernizarea serviciului
de chirurgie pediatrică), prof. dr. Al. Cosăcescu etc., până la maeştrii
deceniilor trecute, precum profesorii D. Vereanu, Mircea Socolescu, Al.
Pesamosca şi numeroşii lor elevii, somităţi actuale, imposibil de citat într-o
prezentare de carte. Nu mai puţin interesantă este evoluţia Staţiei de Salvare
a municipiului Bucureşti, începând cu 1956 – considerat an al remedicalizării
activităţii ei. Tot din acest an, apare pentru prima oară programul ordonat pe
echipe şi ture de câte 12 ore de lucru, precum şi prima ambulanţă antişoc. Sunt
menţionate diversele sedii; nu sunt uitate numele membrilor colectivelor
medico-sanitare care şi-au dăruit ani din viaţă salvării sănătăţii şi vieţii
semenilor. Autorii menţionează proba de foc pe care salvarea bucureşteană a
trecut-o cu succes: intervenţia din orele şi zilele ulterioare cutremurului
dezastruos din 4 martie 1977.
De-a lungul timpului, prin ordine ale miniştrilor
sănătăţii, au loc organizări şi reorganizări ale sistemului de asistenţă
medicală, între care – în primul rând – cel al acordării şi rezolvării mereu
mai eficiente a urgenţelor. Acestea pot fi aflate în detaliu din recenta carte
a celor trei autori. Se relatează despre perfecţionarea medicilor în domeniu,
începând cu reţeaua de medicină generală, dar şi a diferitelor categorii de
specialişti din spitale. Acest obiectiv se realizează prin cursuri, dar şi prin
monografii, publicaţii periodice de specialite, reuniuni medicale şi altele asemenea.
Cu aceste ocazii, o temă cvasipermanentă va fi cea a şocului, o problemă teoretică şi practică a chirurgiei de urgenţă şi,
în corelaţie, dezvoltarea, modernizarea activităţii şi perfecţionarea la
standardele momentului ale colectivelor de reanimatori, a învăţământului de
anestezie-reanimare, precum şi a laboratoarelor de investigaţii paraclinice şi
de analize medicale.
După 1990, se urmăreşte edificarea unui
sistem cu adevărat modern şi unitar, eficienţa dar şi economicitatea actului
medical fiind criterii esenţiale urmărite de manageri. Perfecţionarea continuă
a sistemului devine, de asemenea, o condiţie
sine qua non. Apare o Lege a
ocrotirii sănătăţii în condiţiile locului central ocupat de asigurările sociale
de sănătate, precum şi o Lege a spitalelor, în care se reglementează sistemul
naţional al medicinii de urgenţă şi al primului-ajutor calificat. Populaţia însăşi
trebuie învăţată ce şi cum să facă în primele clipe ale producerii unei urgenţe,
dar şi ce să nu facă, pentru a nu comite erori ireversibile într-o situaţie de
fapt – până la obţinerea primului-ajutor medicalizat. Sunt schimbări esenţiale
în derulare şi în continuă perfecţionare, ce nu sunt încă istorie, în înţelesul
„clasic“. Un fapt demn de a fi amintit este apariţia Serviciului Mobil de Urgenţă,
Reanimare şi Descarcerare (S.M.U.R.D.), care se leagă de numele dr. Raed Arafat.
Compar realizarea sa – păstrând, desigur, proporţiile – cu aceea a pietrei puse
la temelia asistenţei de urgenţă de profesorul N. Minovici. Un subcapitol,
semnat de dr. Cristian Grasu şi dr. Alis Grasu, priveşte Serviciul de Ambulanţă
Bucureşti–Ilfov, modul înţelept de organizare şi de funcţionare a acestuia,
amintindu-se trecutul glorios, prezentul încărcat de o uriaşă responsabilitate
medico-socială şi viitorul plin de speranţe. În capitolele finale ale lucrării, se detaliază sistemul de acordare a
asistenţei chirurgicale de urgenţă în cea mai importantă unitate de gen din ţară
– Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca. Sub semnătura unor şefi de clinici din
acest spital, se publică date despre activitatea ATI (conf. dr. Ioana Marina
Grinţescu) şi a clinicii de cardiologie (prof. dr. Maria Dorobanţu). Pentru
celelalte spitale acreditate din Capitală, dau detalii despre activitatea şi
preocupările viitoare managerii acestora, uneori în colaborare cu şefii de
clinici cu un profil de urgenţă pregnant.
Din punctul de vedere al iatroistoriei, nu
pot eluda, chiar dacă spaţiul prezentării este constrângător, reproducerea
cuvântării savantului D. Danielopolu la deschiderea Spitalului Elias (1 martie
1939) –, merită cu prisosinţă recitit, pentru paragrafele de perenă
actualitate. Se prezintă în continuare spitalele de urgenţă acreditate astfel
din Capitală; „Catalogul“ probabil exhaustiv al membrilor diferitelor colective
de urgentişti – şi nu numai; un album de fotografii reproduse impecabil (şi
însoţite de legende), de unde privesc spre obiectivul aparatului oameni care îşi
îndeplinesc menirea, nu rareori cu eroism. Se enumeră principalele lucrări de
specialitate apărute după 1990, ca de exemplu „Tratatul de Chirurgie“ (zece
volume) sub redacţia prof. dr. Irinel Popescu. În încheierea acestei preţioase
lucrări, se glosează pe marginea semnificaţiei unor reuniuni ştiinţifice
dedicate medicinii de urgenţă, grea şi
frumoasă specialitate, precum aceea, relativ recentă, de la Braşov (2013), cu
tema „Actualităţi în politraumă“. Opinez că lucrarea „Asistenţa urgenţelor
chirurgicale din Bucureşti – Certitudini şi speranţe“ este o carte de raftul
întâi al oricărui medic din această ţară.
