Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Asistenţa chirurgicală de urgenţă: o istorie în derulare

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE joi, 30 octombrie 2014
   Nu ştiu cine este autorul mottourilor înscrise pe pagina de gardă a volumului Asistenţa urgenţelor chirurgicale din Bucureşti – Certitudini şi speranţe, apărut la Editura Academiei Române în acest an, dar subscriu cu toată convingerea la unul din cele două: „Chirurgia de urgenţă este chirurgie plus încă ceva. Acel ceva reprezintă factorul care determină particularităţile şi gravitatea fiecărui act al urgenţei“. Dacă, ipotetic, aş fi fost pus în situaţia de a-l redacta, o formulare mai apropriată nobilei idei mi s-ar fi părut a fi următoarea: acel ceva e în  funcţie de particu­la­ritatea şi de gravitatea fiecărui caz, deter­mină felul actului chirurgical şi se află sub inexorabila constrângere a factorului timp. Într-adevăr, după cum se afirmă de la primele rânduri în Introducere, ur­genţa – „triumful profesional al medicinii de astăzi” – are în vedere ca primordială şi obligatorie resus­citarea funcţiilor vitale – circulaţia sanguină şi respira­ţia (în cazul stopului cardiac sau al celui respirator). Sunt „activităţi cu care începe, de regulă, actul urgenţei“ şi au ca îngăduinţă spre a fi executate doar câteva minute, creierul fiind prima victimă a anoxiei; or, limitele pentru cortex sunt de 3–5 minute!
     Trioul de autori ai actualei cărţi – una dintre cel mai bine documentate, necesare, proas­pete în informaţii şi acurate lucrări ale genului – sunt prof. dr. Mircea Beuran, prof. dr. Benone Duţescu şi dr. Rodica Duţescu-Zăvoianu. Este o fericită asociere între un chirug de notorie­tate şi doi iatroistorici cunoscuţi, dr. R. Duţescu-Zăvoianu fiind, în acelaşi timp, medic primar de chirurgie şi ortopedie pediatrică la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“. Primii doi autori au semnat în 2011 „Serviciile chirurgi­cale de urgenţă din Bucureşti – Etape istorice şi semnificaţia lor“, ivire editorială originală precedată de prezentarea temei într-o sinteză la Consfătuirea de Istoria Medicinii de la Constanţa (2010). Dacă în volumul citat, investigaţia în docu­mente şi arhive s-a mărginit la consemnarea istoriei sani­tare a unor instituţii cu profil preponderent de urgen­ţă, în cel actual, lansat în această vară (vezi săptă­mânalul „Viaţa medicală“) autorii au  „reluat, îmbogăţind-o mult, prima parte a lucrării din 2011(…), identificând noi documente care luminează istoria acestor instituţii şi a activităţii lor în secolul trecut“.
     Structura de rezistenţă a recentului op este asigurată de următoarele capitole, ale căror titluri, fie şi sub o formă restrânsă, mi se pare util a fi reproduse, sugerând conţinutul: Etapa de început, Societatea de Salvare şi primele ajutoare în cazuri de accidente din Bucureşti (1906); Etapa de primă împlinire, organizarea asistenţei spitaliceşti a urgenţelor chirurgicale; Când şi de ce s-a despărţit Spitalul de Urgenţă de Societatea „Salvarea“; Asi­gurările sociale şi învăţământul medical universitar; Drame şi destine; Asistenţa chirurgicală şi ortopedică a copilului; Bazele şi principiile organizatorice ale asistenţei urgenţelor chirurgicale în perioada 1944–1989; Sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim-ajutor calificat constituit după anul 1990; Spitalele acreditate pentru asistenţa chirurgicală de urgenţă; Tratatele româneşti de chirurgie şi spiritul urgenţei; Reuniuni ştiinţifice cu privire la asistenţa medicinii de urgenţă.
     Naşterea Societăţii de Salvare este rezultatul unui moment fast: expoziţia din 1906 din Parcul Carol, unde la pavilionul vienez era expusă o trăsură-ambulanţă, şi prezenţa la această manifestare a unui om providenţial – îmi îngădui să spun – înzestrat cu deosebite calităţi intelectuale, profesorul Nicolae Minovici. După modelul salvării vieneze care funcţiona din 1881, cu o stăruinţă însemnând convingerea autorităţilor, procurarea şi crearea de resurse financiare şi umane, schiţarea unei legislaţii, organizarea asistenţei de urgenţă extraspitaliceşti etc., N. Minovici, cu o determinare genetic specifică vlahilor aromâni, n-a mai avut tihnă până când n-a văzut edificată şi funcţională opera sa. Din primul comitet de conducere al societăţii, avându-l ca director al Salvării pe N. Minovici, au făcut parte: profesorul Ion Cantacuzino, Teodora Dumitrescu-Cazzavillan, donatoarea primului local pentru Salvare, Elena Bălăceanu (care va fi preşedintă în 1941), dar şi prefectul poliţiei, primarul şi medicul-şef al Capitalei. Captivanta epopee a Salvării şi a organizării serviciilor de urgenţă de-a lungul mai multor decenii, descrisă pe bază de noi şi fiabile documente, va constitui, sunt convins, o atractivă lectură. Nevoia unui sistem de asistenţă de urgenţă superior (spitalicesc), experienţa europeană dar şi progresul ştiinţific au stat la baza demersurilor ulterioare din partea multor personalităţi ale medicinii naţionale, încă din 1933, pentru crearea unui sistem înglobând toate verigile de activitate: prim-ajutor – transport medicalizat – spital.
     La 5 mai 1934 se inaugurează primul spital de urgenţă cu 50 de paturi, care va funcţiona în clădirea Salvării. Această unitate sanitară va fi avariată în 1944 – consecinţă a unui bombar­dament aerian – şi îşi va găsi nou adăpost în localul Sanatoriului „Dr. A. Antoniu“, din strada arh. I. Mincu nr. 7. Un moment esenţial în evoluţia asistenţei medicale şi, în particular, al asistenţei chirurgicale de urgenţă, îl reprezintă organizarea sistemului de asigurări sociale, căruia autorii îi acordă un spaţiu amplu, poate tocmai şi pentru faptul că această temă nu a părut a seduce interesul prea multor iatroistorici. Sunt menţionate: legi, mereu perfecţionate şi perfecţionabile, începând din 1912; numele memorabile ale celor care au înţeles necesitatea şi menirea asigurărilor (N. M. Demetrescu, Victor Gomoiu, prof. Gh. Banu, dr. Petre Topa ş.a); enumerarea unităţilor medicale create – dispensare şi spitale (între care cel condus de dr. P. Topa, şi anume, „Spitalul de Chirurgie, Accidente de muncă şi Mecanoterapie“); cine au fost medicii şi farmaciştii care s-au angajat în sistem; împrejurările şi data de naştere a Spitalului de Urgenţă „Floreasca“. Riscând repetiţia, acest capitol şi următorul, privind locul urgenţelor chirurgicale ca materie de învăţământ universitar, sunt bogate în conţinut şi aducătoare de informaţii inedite. Destinele unor medici se leagă de instituţiile pe care le-au creat sau condus (iar autorii consacră acestor personalităţi medalioane biogra­fice), între acestea fiind dr. C. Enescu, direc­torul Spitalului de Urgenţă până la bombar­damentul din 1944, când şi-au găsit tragicul sfârşit aproape toţi bolnavii şi personalul spitalului; dr. Th. Firică – viitorul pro­fesor de chirurgie, care va reuşi în 1946 să extindă, să doteze şi să sporească încadrarea cu personal a spitalului amplasat în fostul sanatoriu „Dr. Antoniu“. Mai multe pagini sunt închinate doctorului P. Topa, condamnat după 23 august 1944 la zece ani de temniţă grea, pentru că fusese subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii şi Asistenţei Sociale şi făcuse parte din aripa disidentă a partidului liberal (Gh. Tătărăscu). Se recunoaşte într-un târziu că el, cel care „a lăsat ţării o moştenire de valoare naţio­nală, Spitalul de Urgenţă Floreasca (…), primul lui ziditor“, a fost o victimă a regimului comunist, între foarte multe altele…
     Informaţii în bună parte inedite şi pentru prima oară strânse într-o adevărată minimonografie sunt incluse în pledoaria justificativă pentru înfiinţarea şi dezvoltarea asistenţei chirurgicale şi ortopedice de urgenţă a copilului. Apar enumerate – citându-li-se contribu­ţia şi meritele – numele dr. M. Obedenaru (1874), dr. Gr. Romniceanu (primul medic titu­lar al serviciului de chirurgie pe­diatrică), dr. A. Daniel (articol în România Medicală din 1927: „Intro­ducere la medicina infan­tilă de urgenţă“), prof. dr. Ion Bălăcescu (moder­nizarea ser­viciului de chirurgie pediatrică), prof. dr. Al. Cosăcescu etc., până la maeştrii deceniilor trecu­te, precum profesorii D. Vereanu, Mircea Socolescu, Al. Pesamosca şi numeroşii lor elevii, somităţi actuale, imposibil de citat într-o prezentare de carte. Nu mai puţin interesantă este evoluţia Staţiei de Salvare a munici­piului Bucureşti, începând cu 1956 – considerat an al remedicalizării activităţii ei. Tot din acest an, apare pentru prima oară programul ordonat pe echipe şi ture de câte 12 ore de lucru, precum şi prima ambulanţă antişoc. Sunt menţionate diversele sedii; nu sunt uitate numele membrilor colectivelor medico-sanitare care şi-au dăruit ani din viaţă salvării sănătăţii şi vieţii semenilor. Autorii menţionează proba de foc pe care salvarea bucureşteană a trecut-o cu succes: intervenţia din orele şi zilele ulterioare cutremurului dezastruos din 4 martie 1977.
     De-a lungul timpului, prin ordine ale miniştrilor sănătăţii, au loc organizări şi reorganizări ale sistemului de asistenţă medicală, între care – în primul rând – cel al acordării şi rezolvării mereu mai eficiente a urgenţelor. Acestea pot fi aflate în detaliu din recenta carte a celor trei autori. Se relatează despre perfecţionarea medicilor în domeniu, începând cu reţeaua de medicină generală, dar şi a diferitelor categorii de specialişti din spitale. Acest obiectiv se realizează prin cursuri, dar şi prin monografii, publicaţii periodice de specialite, reuniuni medicale şi altele ase­menea. Cu aceste ocazii, o temă cvasipermanentă va fi cea a şocului, o problemă teoretică şi practică a chirurgiei de urgenţă şi, în corelaţie, dezvoltarea, modernizarea activităţii şi perfecţionarea la standardele momentului ale colectivelor de reanimatori, a învăţământului de anestezie-reanimare, precum şi a laboratoarelor de investigaţii paraclinice şi de analize medicale.
     După 1990, se urmăreşte edificarea unui sistem cu adevărat modern şi unitar, eficienţa dar şi economicitatea actului medical fiind criterii esenţiale urmărite de manageri. Perfecţionarea continuă a sistemului devine, de asemenea, o condiţie sine qua non.  Apare o Lege a ocrotirii sănătăţii în condiţiile locului central ocupat de asigurările sociale de sănătate, precum şi o Lege a spitalelor, în care se reglementează sistemul naţional al medicinii de urgenţă şi al primului-ajutor calificat. Populaţia însăşi trebuie învăţată ce şi cum să facă în primele clipe ale producerii unei urgenţe, dar şi ce să nu facă, pentru a nu comite erori ireversibile într-o situaţie de fapt – până la obţinerea primului-ajutor medicalizat. Sunt schimbări esenţiale în derulare şi în continuă perfecţionare, ce nu sunt încă istorie, în înţelesul „clasic“. Un fapt demn de a fi amintit este apariţia Serviciului Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare (S.M.U.R.D.), care se leagă de numele dr. Raed Arafat. Compar realizarea sa – păstrând, desigur, proporţiile – cu aceea a pietrei puse la temelia asistenţei de urgenţă de profesorul N. Minovici. Un subcapitol, semnat de dr. Cristian Grasu şi dr. Alis Grasu, priveşte Serviciul de Ambu­lanţă Bucureşti–Ilfov, modul înţelept de organizare şi de funcţionare a acestuia, amintindu-se trecutul glorios, prezentul încărcat de o uriaşă respon­sabilitate medico-socială şi viitorul plin de speranţe. În capitolele finale ale lucrării, se detaliază sistemul de acordare a asistenţei chirurgicale de urgenţă în cea mai importantă unitate de gen din ţară – Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca. Sub semnătura unor şefi de clinici din acest spital, se publică date despre activitatea ATI (conf. dr. Ioana Marina Grinţescu) şi a clinicii de cardiologie (prof. dr. Maria Dorobanţu). Pentru celelalte spitale acreditate din Capitală, dau detalii despre activitatea şi preocupările viitoare managerii acestora, uneori în colaborare cu şefii de clinici cu un profil de urgenţă pregnant.
     Din punctul de vedere al iatroistoriei, nu pot eluda, chiar dacă spaţiul prezentării este con­strângător, reproducerea cuvântării savantului D. Danielopolu la deschiderea Spitalului Elias (1 martie 1939) –, merită cu prisosinţă recitit, pentru paragrafele de perenă actualitate. Se prezintă în continuare spitalele de urgenţă acreditate astfel din Capitală; „Catalogul“ probabil exhaustiv al membrilor diferitelor colective de urgentişti – şi nu numai; un album de fotografii reproduse impecabil (şi însoţite de legende), de unde privesc spre obiectivul aparatului oameni care îşi îndeplinesc menirea, nu rareori cu eroism. Se enumeră principalele lucrări de specialitate apărute după 1990, ca de exemplu „Tratatul de Chirurgie“ (zece volume) sub redacţia prof. dr. Irinel Popescu. În încheierea acestei preţioase lucrări, se glosează pe marginea semnificaţiei unor reuniuni ştiinţifice dedicate medicinii de urgenţă, grea şi frumoasă specialitate, precum aceea, relativ recentă, de la Braşov (2013), cu tema „Actualităţi în politraumă“. Opinez că lucrarea „Asistenţa urgenţelor chirurgicale din Bucureşti – Certitudini şi speranţe“ este o carte de raftul întâi al oricărui medic din această ţară.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.