Faptul că proiectul legii sănătăţii a fost
pus iarăşi în aşteptare încă nu stârneşte îngrijorare, dar induce presupuneri
de toate felurile. Intenţia autorităţilor era ca acest act să fie adoptat de pe
la începutul anului. Atunci, simpla discuţie asupra unei secţiuni a acestui
document a dezlănţuit o furtună socială care s-a potolit greu. Populaţia mulţumită
de eficienţa sistemului de asistenţă de urgenţă a respins destul de vehement
modificările pe care le-ar fi adus noua lege, iar „stăpânirea“ a trebuit să bată
în retragere. Efectul de domino social şi politic, pe care l-a iniţiat reacţia
populară la intenţia de a schimba datele unui serviciu care funcţiona
acceptabil, a atins şi celelalte capitole ale proiectului şi el a fost pus în aşteptare
pentru prima dată. Dacă se întâmplă ca el să aştepte acum din nou, este simplu
de presupus că reacţiile împotriva prezumtivei legi a sănătăţii persistă şi
sunt serioase.
Motivele nu par a fi multe, dar sunt esenţiale.
Unul dintre ele şi cel mai important ar fi, se pare, coplata. Populaţia nu
acceptă a fi silită să dea parale pentru sistemul sanitar şi consideră că i se
pregăteşte un nou bir. Pare greu de admis că nu e altfel, din moment ce fiecare
cetăţean contribuie prin impozite la alimentarea bugetului, care, dintr-o dată,
nu mai poate să asigure îngrijirea acestor cetăţeni când se îmbolnăvesc. Şi dacă
până acum a fost posibil fără coplată, de ce nu se face astfel încât să fie
posibil şi în continuare? De ce în alte ţări se asigură funcţionarea exemplară
a sistemului sanitar naţional numai de la buget?
Explicaţiile furnizate de „corifeii“
reformei sanitare nu lipsesc, dar au marele defect că nu conving pe deplin. Mai
mult, relativ recent, un onorabil politician, fost ministru la sănătate, a
afirmat cu toată claritatea şi hotărârea că sănătatea ar trebui să fie susţinută
exclusiv de la buget. Vorbea în deplină cunoştinţă de cauză, în primul rând
pentru că este de formaţie economist, iar în al doilea rând pentru că, printr-o
ingrată expectanţă, trecuse, în calitate de bolnav, peste un infarct miocardic
vindecat în ţară. Pus în dificultate prin lipsa sprijinului amicilor politici,
acest domn şi-a impus mai apoi o conduită retractilă şi… a amuţit.
Lăsând deoparte aspectele de tactică politică
şi păstrând proporţiile, ne putem uita în „curtea vecinului“ şi să facem un
transfer activ din Regatul Unit, care, prin 1942, era într-o situaţie asemănătoare
cu cea de care avem noi parte acum, poate chiar mai severă. Lordul Beveridge a
demonstrat atunci că un sistem de asigurări bazat pe contribuţia personală, în
situaţia grea de după război, i-ar fi scufundat pe englezi în boală şi sărăcie,
nicidecum nu ar fi adus bunăstare şi securitate sanitară. Dacă bugetul a avut
bani pentru a susţine un război în condiţiile în care jumătate din populaţie nu
era productivă, fiind plecată pe front, cu atât mai mult, la vreme de pace,
acest buget poate şi trebuie să aibă grijă de sănătatea fiilor ţării.
Sistemul englez de sănătate este alimentat,
cu mici excepţii, de o proporţie constantă şi consistentă din PIB, cetăţenii au
indicatorii de sănătate printre cei mai buni din lume, iar medicii practică în
condiţii de siguranţă şi libertate. Un film documentar cunoscut reţine opinia
unui membru al Camerei Lorzilor, care este încredinţat că nimeni nu ar putea să
schimbe sistemul de asigurări britanic fără să declanşeze tulburări serioase.
Proiectul românesc se aseamănă cu acela
respins acum opt decenii în Anglia. Asistola în care este el menţinut acum
presupune o oarecare nelinişte latentă a iniţiatorilor care l-au creionat după
un model economic pozitiv şi, probabil, profitabil.
Profitul
medicului de familie britanic apare atunci când el reduce valorile presiunii
arteriale, obiceiurile nesănătoase, excesul ponderal, titrul colesterolului şi
numărul de îmbolnăviri. Medicul şi bolnavul ies câştigaţi în acelaşi timp. Ţara
iese câştigată, având o populaţie sănătoasă şi creativă. Inclusiv unii vecini
ai acestei ţări pot ieşi în câştig, învăţând să adopte de la ei o machetă de
proiect sanitar rezonabil.
Undeva în acest proiect de lege, poate chiar
în primul articol, ar trebui scris clar că sănătatea naţională este o rezervă
strategică, aşa cum sunt resursele solului şi subsolului, ba poate chiar mai
mult decât acestea. O populaţie bolnavă şi care nu îşi poate trata bolile este
o populaţie săracă şi, la fel, ţara în cauză. Şi, până la urmă, chiar dacă ar
fi altfel, „la ce bun o ţară bogată cu oameni bolnavi decât una săracă şi cu
oameni sănătoşi?“ (W. B. Beveridge).
Sunt însă indicii încurajatoare. O parte a
corpului medical înţelege că trebuie să apere în primul rând interesele bolnavilor
în promovarea propunerilor pentru o lege sanitară modernă şi umanistă, iar
celelalte vor decurge de aici. Altfel, bolnavii siliţi să devină contribuitori
pe un domeniu indiferent vor trece un prag nedorit de nimeni. Pentru aceste
ultime aspecte, poate ar fi de folos să recitim nuvela doctorului Cehov,
„Salonul nr. 6“. S-a făcut şi film.
