Nu știu alții cum sunt, cum ar spune străbunicul de la
Humulești, dar, când mai mulți prieteni mi-au atras atenția că la o televiziune
s-a anunțat un dialog direct cu un chirurg al lui Dumnezeu și nu cumva să nu
fiu cu ochii pe sticlă, nu am putut, om și eu, să nu mă întreb: dar eu al cui
chirurg voi fi fost? Eu și ceilalți ca mine cui ne-am închinat? Pe cine vom fi
slujit? N-am avut când (de cum nu mai vorbesc) să răspund propriilor întrebări,
întrucât dorința de a mă afla, fie și de la distanță, în prezența cuiva
creditat cu asemenea strălucitoare aură nu mi-a fost deloc mică, așa că am
urmărit cu sufletul la gură dialogul.
Nu contest, astfel de emisiuni merg la sufletul
telespectatorului obișnuit, fiindcă încearcă să-l mai desprindă, cât de cât, de
îndoielile care-l potopesc când vine vorba de boală. Din nefericire, nu-mi pot
reprima reproșurile față de o suită de inadvertențe, enunțuri și sentințe care
nu mi-au căzut deloc bine. M-am mirat chiar că redactorul emisiunii, cu
experiență, n-a sesizat deserviciul adus telespectatorului și, mai ales, celor
vizați de cea mai cumplită boală pe care o cunoaștem, cancerul. Fără ocolișuri,
socotesc nepotrivită, neștiințifică, riscantă și, mai ales, incorectă față de
marele public pornirea nejustificată față de unele mijloace terapeutice
folosite în cancer, cărora profesorul invitat le contestă eficiența și
împotriva cărora pledează de mai bine de douăzeci de ani (conform afirmațiilor
sale). Ilustrul partener de dialog al Danei Grecu, profesionist declarat al
performanței, singularizează la modul absolut și supralicitează valoarea actului
chirurgical în cancer, în dauna citostaticelor și radioterapiei. Eu însumi
chirurg, nu am nimic cu concepțiile sale, dar a blama cele ce le avem la
dispoziție, mai bune sau mai puțin bune, când și așa există suficient de multe
reticențe și îndoieli asupra lor, sigur izvorâte din necunoaștere, nu mi se
pare deloc potrivit. În realitate, nu puține sunt cazurile în care actul
chirurgical își sporește valoarea și eficiența când este pregătit de celelalte
mijloace terapeutice, după cum există și cazuri în care bisturiul nu mai poate
interveni. Ce facem? Încrucișăm mâinile? Ne dăm bătuți și așteptăm finalul?
Sunt dator față de public să-i aduc la cunoștință, nu din ce-am
citit sau auzit, ci ca martor interesat al existenței și evoluției unui proces
benefic și în plin progres. Nimic mai adevărat, multă vreme, chirurgia a fost
pentru cancer singura modalitate terapeutică. Logica era indiscutabilă, fiindcă
țintea îndepărtarea leziunii și, pe cât posibil, extensiile ei. Dar ea s-a
dovedit insuficientă. Actul chirurgical are, prin forța împrejurărilor, limite
peste care nu se poate trece. Era absolut necesară intervenția unor factori
terapeutici cu impact mult mai larg. Așa au apărut radioterapia și mai apoi
citostaticele, care s-au impus, mereu mai diversificate și cu efecte constant
mai benefice, care au progresat constant, limitând efectele secundare nedorite
și nefavorabile, bine cunoscute.
Astăzi, succesele terapeutice notabile în cancer nu pot fi
atribuite uneia dintre cele trei modalități terapeutice, ci folosirii lor în
scheme strict personalizate, potrivite fiecărui bolnav în parte. Subliniez: ele
nu sunt perfecte, ci perfectibile. Ele prelungesc numeroase vieți. Pentru
moment, de atât dispunem și ar fi condamnabil să nu le folosim. Ce va fi mai
târziu, este greu de spus, dar nu am nicio îndoială că medicina va cunoaște în
viitor și alte modalități terapeutice.
În decursul carierei mele, deloc scurte, am fost martorul unui
moment fast: nașterea și implementarea oncologiei, domeniu dedicat în
exclusivitate cancerului, ca specialitate distinctă, care alcătuiește o rețea
de unități acoperitoare pentru întreaga țară. În prezent, nici chirurgul, nici
radioterapeutul și niciun alt specialist cu tangențe oncologice nu poate
acționa izolat, ci numai în echipă cu oncologul. Iar acesta are cuvântul cel
mai greu de spus, hotărâtor în întocmirea planului terapeutic imediat și la
distanță, cu stabilirea optimală a succesiunii și a cronologiei bine
determinate a modalităților terapeutice, tocmai fiindcă el este specialistul
care are o privire integrativă pentru fiecare caz în parte.
Nu ne putem juca cu vorbele. Nimeni nu poate nega deteriorarea
învățământului medical, în rând cu degradarea tuturor celorlalte domenii ale
societății noastre postrevoluționare. Dar să acreditezi ideea că 70% din
absolvenții de medicină nu și-ar merita diplomele este prea mult sau exagerat.
Cum poate primi publicul un asemenea enunț? Cum să se afle în fața unui medic
mai tânăr fără să se întrebe dacă face parte din ce a mai rămas din proporția de
medici de valoare? Nu mă sfiesc să spun – și o fac cu toată sinceritatea, rămân
un medic de modă veche, care nu poate fi ancorat numai în trecut, indiferent la
tot ce s-a realizat ca progres. În decursul timpului am întâlnit și cunosc
mulți, foarte mulți medici tineri, cu pregătire și probitate profesională cu
mult deasupra generației mele, cu mare potențial, dornici de progres și
perfecționare. Nu putem da cu tifla, nu putem desconsidera, ex cathedra, o
categorie socială cu impact major asupra omului obișnuit. Nu spun un neadevăr,
cei avuți pleacă în alte părți să-și trateze bolile, la fel cum să duc doamnele
lor să-și îmbogățească garderoba sau coafurile, treaba lor, dar nu vine nimeni
din afară se ne îngrijească bolnavii. Medicina noastră, niciodată satisfăcută
material, nu se află cu nimic sub nivelul conceptual și profesional al
medicinii mondiale. Chiar dacă, statistic, ne plasăm pe poziții nedemne de
medicina noastră, asta nu se datorează tagmei medicilor, ci sistemului care nu
și-a găsit cadența. Nici în medicină și nici în alt domeniu. La momentul de
față, este mai mult decât rușinos să pierdem copii bolnavi de rujeolă. Este
suficient să amintim numărul de miniștri care s-au perindat în ultimul sfert de
secol la conducerea sănătății, ca să apreciem semnificația dezastrului, care nu
ține, în niciun caz de medici.
Că distinsul interlocutor pune în balanța proprie iubirea și
respectul și face ca talgerul acesteia din urmă să atârne mai mult, este o
opțiune. De ce am condamna-o? Îi opun propria credință și acord iubirii – de
toate felurile și nuanțele – rolul de temelie a relațiilor interumane. Iubirea
conține în fibrele ei o doză de respect, care rămâne după ce iubirea trece.
Dar, oricum am privi lucrurile, marile catastrofe și întoarcerea către comuna primitivă,
la care suntem martori neputincioși, își au izvorul tocmai în lipsa de iubire.
Nu am nimic cu aura domnului profesor, perfecționist prin
excelență, om al performanței indiscutabile și de ultimă instanță pentru
greșelile celorlalți confrați. Dar, în opinia mea, păcătuiește prin
categorisirea tuturor celor din afara lui ca lipsiți de valoare sau de-a
dreptul răi, nepregătiți, incapabili să facă față profesiilor cărora s-au
dedicat. Chiar se întreba la cine ar putea apela dacă s-ar afla în postura de
bolnav. Nu pot decât să-i doresc să nu ajungă niciodată în asemenea situație,
nu-i sugerez o alegere ori alta, însă îmi exprim propria opțiune: aș apela la
unul dintre specialiștii pe care i-am format, la rezidenții pe care i-am
învățat meserie, în virtutea adevărului că învățăcelul trebuie să-și depășească
mentorul, maestrul.
N. red.: autorul se
referă la opiniile personale, neștiințifice, eronate de-a dreptul, exprimate de
Teofil Lung, fost profesor de chirurgie oro-maxilo-facială la UMF „Iuliu
Hațieganu” Cluj-Napoca, în cadrul unei emisiuni difuzate la un post național de
televiziune.
