Constatarea că s-au înmulţit și pervertit în ultimii ani comportamentele autodistructive în rândul studenţilor nu este o noutate. Evident, și în cazul profesorilor este vădită schimbarea. Ceea ce era menit să ne ajute, să ne elibereze vieţile personale și profesionale pare să ne fi devenit povară.

Pe cât sporește instrumentarul, pe atât parcă suntem mai copleșiţi.
Într-o lume în care accesul la informaţie de supercalitate, la structuri tridimensionale și la persoane disponibile să ofere este atât de la îndemâna fiecărui student, sesizez că mediciniștilor le este din ce în ce mai dificil să supravieţuiască.

Am surprins un dialog între două tinere, una din anul IV, entuziastă susţinătoare a lecturii, și interlocutoarea ei, boboc, surprinsă de preocupările celeilalte și panicată de faptul că nu reușește să se dumirească în privinţa reliefului claviculei.

Fie că este 07:30, 10:30 sau 17:30, studenţii arată de parcă cineva i-ar fi supus la torturi groaznice. În faţa clădirilor universităţii, când nu s-a luminat bine, înfriguraţi, trag aprig din ţigară și au, mulţi dintre ei, o doză de băutură energizantă.

Imaginea aceasta o văd și mai târziu în zi, dublată de absenţa de care sunt cuprinși și de lipsa de entuziasm. Odinioară, simţeam zvâcul și frământarea, acum constat blazare și devitalizare.

Reacţiile unor creiere imature

Până când structurile cerebrale se așază, e firesc să remarcăm dorinţa de a explora, neliniștea și impulsul curiozităţii în acești tineri adolescenţi. Paradoxal, percep opusul.

Unii, trebuie să recunoaștem, au fost împinși în aceste instituţii. I-au îmbrâncit părinţii sau mirajul câștigului ori al prestigiului de care auziseră că se (mai) bucură profesia medicală. Alţii sunt mânaţi interior spre teritorii diverse și s-au trezit încartiruiţi în altă garnizoană.

Că sunt purtaţi încă de alte impulsuri când se exprimă ireverenţios, prin filmuleţe realizate în sălile de lucrări practice, în zori, deranjaţi că au fost forţaţi să fie la acea oră printre oase, tind să cred că sunt reacţiile unor creiere imature, doritoare de vizualizări și de aprecieri virtuale.

Dar ajung în ultimul an, când s-au mai estompat incendiile sinaptice, și pare ciudat să remarci revolta unei aproape absolvente nemulţumită că programul începe la ora 10:30!

E semn de bătrâneţe să spui că generaţiile tinere sunt nu-știu-cum. Și nu e nimic nou, pentru că și în urmă cu peste 2.000 de ani „înţelepţii” vremii la fel glăsuiau. Câte trăsnăi am făcut putem toţi istorisi. Și acum îmi amintesc de vânzoleala și de rumoarea matinale.

Pomenesc aici de viaţa care fremăta în noi în studenţie și de lipsa acesteia, acum. La fel fuseseră împinși înspre înavuţire unii dintre noi, dar era ceva care ne mâna în luptă. Nu anatomia, fiziologia, biochimia, ci o curiozitate, un impuls al căutării.

Parcurg zilnic holurile universităţii, prin care odinioară alergam și o zbugheam pe trepte, și nu mai văd decât un grup amorf care își târâie picioarele înspre ascensor. Ce mi se pare revoltător nu e că nu au energia să urce trei etaje, ci, culmea, că așteaptă minute bune să apară liftul care să-i transporte la nivelul solului!

Dependenţi de informaţii

Afilierea la o anumită cauză și relaţiile interpersonale ne-ar oferi o bunăstare interioară și altfel ne-am simţi vii. Atragerea înspre zone mlăștinoase, din care ne este greu să ieșim, ne stoarce de energie.

Andrew Sullivan, într-un text extrem de citat și citit, „I Used to Be a Human Being”, pe care l-a publicat în 2016 în revista New York, scria (striga): „Un bombardament infinit de știri, bârfe și imagini ne-a transformat în niște maniaci dependenţi de informaţii. Pe mine m-a distrus. S-ar putea să vă distrugă și pe voi”.

Această „conectivitate compulsivă”, cum o numește Cal Newport, profesor de informatică la Universitatea Georgetown, ne vlăguiește și ne face să ne târâm prin vieţile din care numai ecranele dispozitivelor mobile mai pulsează... Cercetările arată că succesul în viaţă este dat de capacitatea noastră de autocontrol, automotivare și automonitorizare de la vârste cât mai mici.

Ceea ce ni se întâmplă de o vreme este atragerea într-o genune fără ieșire, în care flexibilitatea mentală, gândirea strategică, organizarea și atenţia ne sunt paralizate. Dar mult mai îngrijorătoare mi se pare imobilitatea în care ne aflăm, pentru că sănătatea noastră fizică și mintală sunt profund legate de mișcare.

Cine urcă o treaptă își sporește atât speranţa de viaţă, sănătatea creierului, cât și posibilitatea de a descoperi ceva. Sunt multe forţe care subminează dezvoltarea și sănătatea noastră. Pe unele chiar le putem contracara și chiar să le și învingem. Sănătatea adulţilor este înrădăcinată în copilărie. Sănătatea medicilor să fie înrădăcinată în studenţie?

Citiți și: Stomatologia ca afacere