Undeva, în spatele cuvintelor, suntem,
înainte de toate, oameni şi suntem români. Acolo ar trebui să fie echilibru şi
responsabilitate, înţelepciune şi răbdare. Cuplul de calităţi, care, necesare şi
suficiente, înclină balanţa în favoarea unui popor căruia îi aparţinem (şi aşa şi
trebuie să fie) nu numai cu numele.
Ne-am tot jucat cu vorbele mari până când
le-am rătăcit sensul real. Le-a devenit, astfel, imposibil să-şi mai
îndeplinească misiunea lor mobilizatoare, lucind doar palid de atâta nesăbuită
folosinţă. Adevăr rămas valabil şi astăzi, la răsăritul unui timp pe care ni-l
dorim european. Suntem pe cale să devenim o rotiţă dintr-un mecanism care, bine
gândit, a motorizat Europa. Ni se
cere doar să ne aliniem la standarde tehnice pe care nu le putem atinge foarte
uşor, dat fiind că handicapul nostru de start nu se măsoară în câţiva ani, ci
în decenii.
Important este că motorul ne aşteaptă. Ne-a prevăzut deja locul în viitorul angrenaj.
Îşi măsoară deja (în bugete de miliarde de euro) capacitatea de stimulare a rotiţei, pregătind-o să facă faţă exigenţelor
funcţionării la standardele cerute. Nu se mai pune problema dacă şi nici când (aşa cum ne-am tot frământat ani de zile), ci cum. Avem exprimarea fermă a voinţei
europene pentru integrarea României, avem şi termene, avem şi soluţii. Ne lipseşte
încă propriul angajament total şi necondiţionat, al societăţii în întregul ei,
efortul unic naţional, unitatea şi solidaritatea dincolo de orice alte interese
personale sau de grup. Haideţi să vedem pădurea şi nu copacii, întregul şi nu părţile.
Întrebaţi-i, pe cei care plâng respirând aerul României, cum e să te simţi şi să
fii din nou acasă. Întrebaţi-i cum arată visele lor, retrăindu-şi copilării şi
tinereţi fericite într-o ţară atât de generoasă încât devine imposibil s-o uiţi
sau să n-o doreşti. Dorul şi ataşamentul de ea îi ţine aproape, uniţi, ca
români într-o ţară de străini, lăsând deoparte orice animozităţi, nepotriviri
sau obstacole. Noi, cei de-aici, suntem prea ocupaţi să facem politici mărunte şi
prea obişnuiţi s-o respirăm în
fiecare zi pentru a mai constata că această ţară chiar există, aici şi acum, şi
are nevoie nu de unul, ci de noi toţi.
Prea mult timp am pierdut şi prea greu ne-a
fost ca să ajungem aici. Nu ne putem îneca la mal, aşa cum, din păcate prea
des, am avut grijă să o facem. Dar nu mai avem timp de introspecţii sau de
evaluări critice ale trecutului. Ceasul ticăie. Ce ne lipseşte acum este
unitatea şi mobilizarea unică, exemplară, subordonată acelui imperios necesar
obiectiv: angrenarea cu succes în mecanismul care pune în mişcare Europa către
orizontul de mâine.
