Nu am cunoștință de vreun studiu despre istoria parafei
medicilor din România, când s-a introdus și ce prevedea actul normativ la acea
dată. Singura mare schimbare legiferată privitor la parafa de medic a fost prin
anii ʼ90. Așa cum fiecare mașină are un număr de înmatriculare, și medicii au
fost înmatriculați. Direcțiile județene de sănătate publică au obligația să
aloce un cod unic de parafă fiecărui medic practicant, iar toate documentele
medicale trebuie să conțină parafa și semnătura olografă ale acestuia.
Îmi aduc aminte cu nostalgie de prima mea parafă. Mi-a
confecționat-o un văr de la Brașov: un tampon cu mâner de lemn, care avea pe
spate aplicat un cauciuc inscripționat cu numele meu și cu calitatea de medic
generalist. O puneam pe rețete, înmuind-o în tușieră. Din liceu am aflat că
unii colegi din clasă își făceau singuri scutiri medicale fabricând ștampile de
medic. Se sculpta cu lama de ras pe o gumă de șters numele unui medic ipotetic.
Apoi, așa-zisa parafă se înmuia în cerneală și se aplica pe o foaie de hârtie
albă de dimensiunea rețetei primite de la dispensarul școlar. În mod cert,
diriginții știau despre ce este vorba, pentru că formulările diagnostice erau
infantile, dar închideau ochii. Ce le puteau ei face acelor copii prostuți și
răutăcioși? Să îi denunțe la miliție sau, mai rău, la securitate, pentru fals
intelectual?
În perioada facultății, am auzit că parafele medicilor care
lucrau în clinicile universitare erau furate, fiind aplicate mai ales pe
concedii medicale, ulterior traficate. Am fost chiar avertizați de unii dascăli
să avem grijă unde ne ținem ștampilele, că se fură. În acea perioadă, fenomenul
constituia o resursă financiară importantă pentru pegra spitalelor. În
stagiatură, la spitalul județean din orașul meu, am asistat la fapte
asemănătoare. O mafie formată din brancardieri și asistenți medicali de la
primiri urgențe sustrăgea parafele din buzunarele halatelor chirurgilor care
intrau în sala de operație și elibera concedii medicale și scutiri contra cost.
Făceau și ei un ban. Cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, falsurile s-au
depistat. Cine au fost primii anchetați? Chirurgii. Sigur că până la urmă și
adevărații vinovați și-au primit oarece pedeapsă, dar săracii medici, în fond
nevinovați, au fost târâți în anchete. Să fii chemat la miliție, procuratură
sau securitate nu era deloc ușor. Chiar nevinovat, ca om normal, cu sfiiciune
și respect față de organele de anchetă, când intri pe porțile acestora ai un
sentiment de îngrijorare și începi să gândești kafkian. De ce sunt acuzat? Ce
îmi vor face?
De ce nu există niciun act normativ care să prevadă cine comandă
și cine plătește ștampila medicului, pe baza căror documente, unde se arhivează
aceste documente, cum se distrug parafele uzate, cum se comandă altele noi și
cine răspunde în unitățile sanitare de acest lucru? În perioada 2006–2010, am
avut curiozitatea să număr, pentru fiecare pacient, câte ștampile am obligația
să aplic pe documente. Numărul mediu a fost de nouă (!) ștampilări și semnături
pentru un pacient. Luând în considerare că un medic din ambulatoriu are o medie
zilnică de cam douăzeci de consultații, asta înseamnă că acea gumă suportă o
traumă de comprimare de 180 de ori într-o zi. Într-o lună, de 3.600 de ori.
Într-un an de muncă, în unsprezece luni calendaristice, ajungem la aproape
40.000. Cine a cercetat anduranța acelui cauciuc? Cât rezistă el? La câte
aplicări? Cine a decis când acesta e tocit și trebuie schimbat? Nimeni! Medicul
e singurul răspunzător. I se strică parafa? Se duce și comandă pe banii lui una
nouă. În caz de falsificare, el e vinovatul. Dar oricine poate să producă și să
utilizeze un fals.
În spitalul în care lucrez, o persoană, un falsificator nu prea
calificat, a produs ani de zile sute, poate mii de fișe medicale auto tip B
false. A confecționat parafe false, a dat numere false de înregistrare, a
imitat semnăturile medicilor. Până și chitanțele fiscale au fost falsificate.
Prejudiciul adus spitalului este important, de câteva sute de mii de euro. Dar
alta e problema medicilor implicați. Se pune întrebarea: de ce suntem noi mereu
chemați la sediul Parchetului, ca să ne recunoaștem parafele și semnăturile, de
ce ni ce se cere nouă să efectuăm verificări în propriile noastre dosare și să
stabilim ce este fals și ce nu? După ce am dat două zile raport scris asupra
unor fișe auto, caz cu caz, dacă îmi recunosc ca autentice ștampila și
semnătura, anchetatorul mi-a spus cu ironie nedisimulată: ,,Domnu’ doctor, ați
recunoscut ca fiind ale dumneavoastră peste o sută de falsuri!“. Astă vară,
aflându-mă în compania unui confrate mult mai tânăr, elvețian în devenire, am
fost salutat afabil de nomina odiosa – becherul, cu un milităros: „Să
trăiți, domnu’ doctor!“. Am aflat recent că este în continuare liber și că a
plecat deja din țară.
