Biblioteca din pod
Răspunzând întrebării: ce este natura?
Buffon scria: „…natura nu este un lucru pentru că atunci această natură ar fi
totul; nu este nici o fiinţă, pentru că atunci această fiinţă ar fi Dumnezeu;
ea poate fi considerată ca o forţă vie, imensă, care îmbrăţişează totul, însufleţeşte
totul…“. Spiritualitatea include redescoperirea, de milioane şi de miliarde de
ori, a naturii care se face atunci când omul se teme că a epuizat toate
resursele civilizaţiei sau ale societăţii şi se află la marginea nimicului
abisal. Literatura abundă în exemple în care transpare instinctul de apel la
natură. Dar în biblioteca din pod l-am găsit pe Jean Giono, un scriitor care a susţinut prin scris doctrina naturii
ca depozitară a adevăratelor bogăţii.
În orăşelul său în apropiere de platouri, pe cărări străbătute de turme în drum
spre păşunile montane, Jean Giono i-a cunoscut pe păstori cu psihologia lor
naivă, primordială şi magică, interpretând mitic fenomenele cosmice. Pe
drumurile transhumanţei păstorul se izolează de umanitatea ordinară, se apropie
de misterele naturii, comunică cu turma sa care devine un interpret între
marele Pan şi sufletul lor. De aceea, Giono supratitrează cu numele acestui zeu
trilogia din care face parte prima sa carte: La coline (Dealul). „Am vrut să scriu un roman dar a ieşit un
poem“, declară autorul. Lucrurile aşa stau dacă avem în vedere
descrierile-tablou ale meandrelor şi contururilor colinelor sale, culorile ocru
şi alb ale caselor răspândite pe munte, plantate acolo ca şi cum ar fi făcut
corp comun cu stâncile. Reuşeşte să redea chiar spaţiul dintre două planuri ale
orizontului şi densitatea aerului dintre ochi şi obiectul privit, ca şi
variabilitatea luminii filtrată prin praf sau aburi în diverse momente ale
zilei.
Pe colina situată la poalele muntelui Lure
se află cătunul Les Bastides Blanches, cu o duzină de locuitori grupaţi în
jurul fântânii. Apare un mistreţ care scapă hăituirii ţăranilor ce fac legătura
dintre această întâmplare şi secarea fântânii din care beau apă. Bătrânul
satului, zăcând paralizat în pat, începe să vorbească într-o limbă neînţeleasă.
În acelaşi timp, are loc un incendiu şi boala fatală a unei fetiţe.
Comunitatea, crezând că bătrânul paralizat se află în spatele tuturor
nenorocirilor, îl asasinează. Istoria se termină prin revenirea
mistreţului.
Trama epică este de o factură cu totul nouă, încercând să justifice credinţa că
o comunitate umană este pedepsită pentru crimele pe care le-a comis faţă de
natura-pământ; autorul inventează un nou tip de scriitură, bazată pe dialectul
pastoral.
Acelaşi suflu liric pe temeiul unirii omului
cu forţele cosmice elementare, întoarcerea la munca pământului şi la modul de
viaţă pastoral, se regăseşte şi în altă carte a lui Giono, dând pe dinafară de
implicaţii magice şi mitice. Numind-o Que
ma joie demeure! (Să-mi rămână bucuria!), autorul ne spune că a ales acest
titlu după coralul lui Bach: „Jésus, que ma joie demeure!“. Descriindu-ne
traiul unui păstor, Bobi, Jean Giono ne face să credem că în acest mod de viaţă
se află toate bogăţiile existenţei. Dar el nu se mulţumeşte să o laude, vrea să
o şi trăiască. Astfel, în vara anului 1935 a convocat la Manosque un grup de
prieteni cu care pune în aplicare proiectul de a trăi pastoral cu ei pe platoul
Gremone. Caravana de patruzeci de persoane a plecat la 1 septembrie 1935 din
Manosque către muntele Lure. Din cauza unui accident de genunchi, grupul s-a
oprit pe platoul Contadur. Aici s-au instalat într-un hambar unde se distila
lavanda. Trei bătrâni veneau să stea de vorbă. Bucătăria o făceau ei înşişi, la
un cuptor înnegrit de fumul răşinii de brad. Fericirea a fost totală pentru că
fusese părăsit ceea ce Giono numeşte pământul-panică. Pentru cei ce nu se pot
lipsi de locuiri magice există şi bucuria-panică. Urcuşul pe primul vârf de
munte marchează finalul uceniciei-panică.
Într-un
apendice al volumului Les vraies
richesses (Adevăratele bogăţii) găsim în mod neaşteptat schema ultimului
capitol – nescris – al romanului său – Que
ma joie demeure. În acest final nescris, Giono încearcă – şi parţial reuşeşte
– să îndepărteze scârba pe care o produce firesc descompunerea cadavrului păstorului
mort Bobi, pentru că în fond omul se reintegrează în natura care înseamnă
platou întins, nori ca nişte cristale pe cerul larg deschis, păsări care i se
adună în jurul hoitului, muşte cu ochi ca nişte lunete, râuri de furnici care
se urcă pe faţă, în ochi, în gură, în nas, transformând trupul lui Bobi care
zace în umbra unui copac într-un întreg univers. Vulpile sfâşie carnea lui, iar
lichidele care se scurg din cadavru udă la rădăcină florile pajiştii. Această
descriere este de folos în sălile de disecţie sau în secţiile în care sunt îngrijiţi
bolnavii comatoşi.
