Eram într-un aeroport și așteptam un avion care nu mai pleca. Poate că nu întâmplător privirea mea a fost atrasă de o tânără care la început râdea la telefonul celular, apoi devenea pentru un minut din nou serioasă și râdea în clipa următoare, cu aceeași privire fixă îndreptată către același obiect. Aparent, conversa cu o persoană fizică aflată la celălalt capăt al telefonului. În realitate zâmbea unui „gadget” al lumii moderne, care nu de puține ori s-a transformat într-un blestem al noii generații.

În restaurante, familiile cu copii, în căutarea liniștii mult dorite, încredințează nu de puține ori telefonul celular celor mici, care pe tot parcursul mesei se luptă cu monștrii din desenele animate sau își pierd timpul cu jocuri infinite, unde singura satisfacție este un punctaj pe care-l obțin comparativ cu alte performanțe anterioare. De fapt, dacă privești atent în incintele restaurantelor, barurilor, cafenelelor, adică a spațiilor de socializare, constați cu stupoare că ele au devenit locații „asociale”. Fiecare este aplecat pe un telefon pe care-l manipulează cu mai mult sau mai puțină dexteritate, unii atingând nivele de performanță care ar putea fi invidiate de orice secretară, dacă i-ar privi în ce ritm butonează cu unul sau mai multe degete.

Copilul de doi–trei ani, odată cu mersul, învață să-și ocupe timpul cu aceste instrumente diabolice, emițând sunete, având butoane, scoțând imagini care mai de care mai colorate. O fi bine, o fi rău? Dacă ne uităm la „progresele” noilor generații, impactul acestor noi facilități este unul extrem de dureros, iar lucrătura este pe plan mondial. Astfel, acești tineri nu mai citesc, iau de-a gata ce le spune „mașina”.

Bacalaureatul, un filtru al fiecărei generații, demonstrează ce involuții la nivel național s-au înregistrat față de anii ʼ90, când nu existau atâtea computere, laptopuri, iPad-uri, iPod-uri etc. Media nivelului acestor generații a scăzut, răspunsurile sunt hilare, iar numărul de olimpici și de elite, procentual, scade. Acești viitori adulți vor alimenta și vor deveni „educativi” pentru copiii lor. Oare nu este un blestem care acționează deja precum bulgărele de zăpadă care crește rostogolindu-se și unde progresele tehnice sunt de fapt „fulgul” de la originea lui?

S-au înmulțit studiile care arată că telefonul celular „arde celulele nervoase”, că privirea ecranului acestuia „dăunează grav sănătății”. Televizorul, o altă invenție tehnică, ritmează viața tuturor. Pensionarii și nu numai ei își organizează cele 24 de ore de trai zilnic după orele emisiunilor extrem de „instructive” ale serialelor latine sau turcești distribuite cu miile lor de episoade interminabile. Ce fac în acest timp? Mănâncă, beau băuturi alcoolice și sunt sedentari. Ne mirăm că am devenit și noi o țară de obezi. Căutăm soluții miraculoase în tot felul de preparate homeopatice, fitoterapice, dar nu căutăm cercurile vicioase pe care le întreținem. Și uite așa încet ajungem să dezbatem acest subiect la nivel de spitale sau ambulatorii care plătesc și ele un tribut „blestemului” informatic.

S-a trecut cam peste tot la dosarul electronic al pacientului. Sigur că acesta trebuie completat apelând la un registrator dedicat. De multe ori, prin blocajul cronic de posturi, practicat de mai multe serii de miniștri și guvernanți, ei lipsesc, iar orice boală sau concediu al unuia generează drame în zilele respective pentru toți cei care activează pe secție și trebuie să le țină locul.

Dacă ar fi doar acest lucru, poate că nu ar fi așa rău. Dar majoritatea programelor pe care se lucrează înregistrează disfuncționalități. Dacă mă gândesc că au fost perioade când programul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nu a funcționat ore sau zile, iar pacienții care își pierdeau răbdarea se răzbunau pe personalul deja sub presiunea volumului mare de lucru, nu am cum să admir noile progrese tehnice adaptate la stilul românesc inovativ. Pe de altă parte, se creează și situații inedite unde, dacă acest program de la Casă sau cel cumpărat de spital nu merge, neputându-se verifica statutul de asigurat al pacientului, medicul care nu poate lăsa la bunăvoința rețelei acest tip de pacient este obligat să parafeze și să preia toate responsabilitățile derivate din absența unei astfel de comunicări complete.

Nu mai vorbesc de dramele induse de o pană de curent sau de defecțiunea unui server. Sigur că există și alte ecouri nefericite care mută doctorul român, ca și pe cel apusean, într-o zonă defensivă. Apariția tomografului computerizat, a rezonanței magnetice, a ecografelor tridimensionale, a telemedicinei, în afara unor avantaje certe, impun doctorului teama de a nu greși, cu sabia lui Damocles deasupra capului, întreținută de cohorta de avocați specializați în malpraxis, prescrierea de investigații suplimentare din această zonă, deși nu este cazul.

Pacientul român, la rândul său, nu se consideră vindecat decât dacă face un tomograf. Stetoscopul în anumite situații este uitat. În schimb, mulți afișează ostentativ varianta lui electronică. Văzând toate aceste evoluții în timp ale vieții moderne, nu poți să nu te întrebi dacă într-adevăr mergem în sensul dorit, impus de viața tehnologizată. Când nu existau telefoane mobile, ci doar fixe, nu erau agitația, presiunea, tumultul și solicitarea generată actualmente de invazia tehnicii și de progresele informaticii. Viața curgea mai liniștit, iar numărul tulburărilor psihice, cu coloratura variată de la depresii la sindroame anxioase, parcă nu era așa mare. Oare ne-am grăbit să trăim modern?