Nu pot trece cu vederea şi doresc să împărtăşesc cele relatate de o seamă de colegi şi nu numai, dar şi ceea ce eu însămi am pătimit. Uneori, o înşiruire de fapte poate da de gândit mai mult decât un lung comentariu.

    Un cunoscut şef de disciplină, acum pensionar, îşi prezintă soţia-pacient unui confrate, cu gândul unui viitor consult. Acceptul este luat imediat şi prezentarea la clinică are loc la ora fixată. O scurtă intersectare pe hol şi confratele îi anunţă pe solicitanţi să accepte preluarea de către un alt medic. Zis şi făcut. Aflaţi faţă în faţă, profesorul-medic dă să expună coerent, doct, pe scurt, cauza consultului. Izbitor şi rapid se aude: „Dar las-o să vorbească singură, nu poate?“. Răbdător şi elegant, cum fusese o viaţă întreagă, profesorul-medic şi soţia sa ajung la sfârşitul consultaţiei în aceeaşi cheie melodică în care o începuseră.

    Un coleg de generaţie îşi tratează mama într-un serviciu de Oncologie dintr-un mare spital bucureştean. Vârstnică, cu tratament insulinic, proaspăt operată, vine cuminte, cu un frate medic sau cu soţul, octogenari, la curele de citostatice. Orele se scurgeau, invariabil, mult mai multe decât cereau repetarea hemoleucogramei, uneori în picioare, în aşteptarea deciziei de a face tratamentul. Încrucişarea paşilor cu cei ale medicului şi asistentei, de cele mai multe ori, nu generau niciun cuvânt sau vreo mimică prietenoasă, necum vreo încurajare. De câteva ori, vestea lipsei medicaţiei a fost dată sec şi impersonal aproape, după aceleaşi ore de aşteptare. De cine sau de ce mai era nevoie pentru un zâmbet ?

    Un pacient tânăr, insulinodependent, intră într-o stare hipoglicemică severă, noaptea, la domiciliu. Educaţia specifică pe care pacienţii şi aparţinătorii lor o primesc (peste tot în lume) a făcut, şi în acest caz, ca intervenţia soţiei să remită parţial hipoglicemia, tulburările motorii şi de vorbire fiind reziduale. Corect şi prompt după administrarea glucagonului, soţia solicită un echipaj al Salvării. Sosire promptă şi reacţia medicului, ca şi a asistentei, aşijderea: „Este beat, îşi bate joc de noi, sau are o boală psihică“. Între timp, dintr-o cameră alăturată apar doi copii mici, treziţi de voci. Doamna doctor continuă cu voce tare şi neiertătoare: „Aţi mai făcut şi copii, deşi ştiaţi că vor face diabet!“. Abia acum soţia, cu lacrimi, mă contactează telefonic pentru a explica, cui m-o asculta, ce manifestări şi ce reacţii poate declanşa o hipoglicemie chiar parţial remisă. Cunosc familia (persoane titrate având o educaţie inclusiv specifică persoanelor cu diabet, mult peste medie). Ce oare, din atitudinea lor, a putut declanşa un comportament imprudent şi neprofesionist al echipajului amintit?

    Acelaşi pacient ajunge în plină stare posthipoglicemică (recuperare senzorială parţială), la camera de gardă a unui mare spital de urgenţă din Capitală. Soţia, în câteva minute, relatează concis date despre boală, despre episodul hipoglicemic, oferă valorile glicemice în evoluţia evenimentului, propriul glucometru, solicitând echipei de gardă administrarea de soluţie glucozată perfuzabilă, starea pacientului, de câteva ore nerecuperată deplin, obligând la un astfel de demers. După aproximativ 30 de minute, răstimp în care a fost desăvârşită partea birocratică, s-a purces la fapta salvatoare de neuroni de pacient. În ambele situaţii, să fie oare vorba doar de insuficienta pregătire într-un domeniu de urgenţă medicală, care a condus la ignorarea informaţiilor oferite de familie, pierderea de timp şi la aceste atitudini improprii? Sau mai lipseşte ceva?

    Soarta şi o urgenţă renoureterală a unui membru al familiei mă obligă la o internare într-o clinică de specialitate. Excepţionala calitate a actului medical şi a comportamentului medicilor şi a unui important procent al asistentelor a estompat umilinţele îndurate în lunga cale pe la birourile de internări. Nici acum nu ştiu de ce trebuie să se stea la două-trei cozi pe la tot atâtea oficii, pentru a obţine foaia de internare. Nu poţi, chiar medic fiind, să suporţi privirea celor cărora te-ar bate gândul să le-o iei înainte. Dar nici halatul alb nu a făcut-o pe doamna registratoare să ridice capul sau să termine mai repede conversaţia particulară. Dau să completez, la externare, documentele, la oficiul cu pricina. Întâi, constat că ora 10 nu este cea mai potrivită. Revin peste câteva minute, cu speranţa că voi ajunge poate şi la serviciu. Am noroc: salut umilă, zâmbitoare şi recomandându-mă, o doamnă care nu consideră că are de ce să mă privească, necum să-mi răspundă. Mă aşez pe un scaun, justificându-mi prezenţa inoportună. Degeaba. Mă ridic şi ofer documentele pentru a fi perfectate. Apariţia unuia dintre doctori mă salvează.

    O colegă doreşte să precizeze diagnosticul oncologic al mamei sale, printr-o explorare imagistică. Deşi se simţea mai pregătită pentru o veste proastă decât un profan, află în primele secunde: „Are cancer, nu se mai poate face decât...“. „Măcar un scaun să-mi fi dat“, îmi mărturiseşte prietena. Iată cum un scaun poate deveni substitut de zâmbet, compasiune, căldură, pentru un coleg la ananghie.

    Cu multă părere de rău, pot spune că şirul unor astfel de întâmplări este lung şi presară existenţa fiecăruia. Vom fi cu toţii de cealaltă parte şi, cel puţin în ceea ce mă priveşte, nu uit şi împărtăşesc de câte ori este cazul, o întâmplare. Internă fiind, prin anii ’77–’78, lucram la una dintre clinicile din Bucureşti. Profesorul Victor Ciobanu, la una dintre vizite, solicită prezentarea pacienţilor. O fac şi citesc aprobarea în mimica domniei sale. Încurajată, la ieşirea din salon, fac referire specială la una dintre paciente, a cărei situaţie clinică suportase o serioasă ameliorare în urma tratamentului. Îmi închei comentariul cu aprecierea: „Cred că doamna X este şi răsfăţată“. Primesc răspunsul pe care-l meritam şi pe care mi-l amintesc de-o viaţă: „Da, dar este şi bolnavă!“.