Newsflash
OPINII

Calamitatea metabolică a unei generații

de Dr. Gabriel DIACONU - iun. 9 2017
Calamitatea metabolică a unei generații
     Libertatea nu ne-a adus mai multă siguranță. A adus griji noi. Responsabilități. Tentații. Ispita binelui și a bunăstării s-au lăsat ca promoroaca pe mințile noastre, ieșiți din beznă, în 1990, la vârsta adolescenței. Am trăit suficient „înainte” încât să putem invoca lipsurile, cozile gri, zloata străzilor iarna și jocurile de maidan. Dar n-am trăit suficient încât să ne putem revendica de „acolo”. Generația mea, ultimii „decreței”, poartă stigmate, unele lipsite de dovezi raționale, dar manifeste în planul pulsiunilor. Știm ce înseamnă „nicio masă fără pește”. Știm ce înseamnă cozile la ouă, pâine, lapte, carne, făină, mălai. Știm ce înseamnă să pleci la braț cu o pungă de un leu, că nu se știe niciodată ce „se dă”. Sunt manifestări care au creionat, în ultimul sfert de secol, alegerile pe care le-am făcut în viață, aceleași pe care, în prezent, le facem pentru copiii noștri. Aș vrea să văd binele. Dar care e binele de văzut împrejur?
     Trăim, acum, catastrofa metabolică a „epocii de aur”. Am fost acolo când s-a deschis primul fast-food în București. Am fost acolo când a apărut concurența. Și nu crescusem doar cu franzelă și parizer, ai zice că aveam o proprietate a hranei cea de toate zilele. De fapt, habar n-aveam. Noua genă culturală s-a montat, s-a viralizat în mintea proaspăt resuscitată a anilor ʼ90, drept un fanion al schimbării. Oricine era cineva trebuia să mănânce, măcar o dată, acolo. De la mâncarea în hârtie de ziar la ambalajul chiflei era un pas atât de simplu, dar totuși atât de însemnat.
     Prima isterie în masă a fost a pâinii de import. Aia turcească, pufoasă, mâncai de nu te mai săturai. Nimeni nu pricepea de ce nu te saturi, dar era ieftină și bună. Apoi mezelurile. Au fost precum explozia cambriană, doar că a anumitor mâncăruri. Șunci, mortadelle (unele simple, altele cu măsline), cârnăciori, cabanoși, mușchi, jambon, salamuri, unele crude, altele fierte sau afumate, unele împănate, altele pipărate, unele pigmentate, altele aromate. Răsăreau prin galantare, la început erau cantități multe din varietăți puține, apoi proporția s-a schimbat. Carne, carne peste tot.
     Și-apoi, primul supermarket. Viteza cu care mai-mult-decât-suficientul a izbit mințile vătuite ale românilor s-a lăsat cu călcat în picioare, uneori de-a dreptul, pentru acele lucruri care, astăzi, fac din România țara din Uniunea Europeană care continuă să dea sume ridicole de bani pe „coșul zilnic”, ca mai apoi să arunce mâncare. Consum în masă. Cheltuim mult și prost. Frigiderele trebuie să fie pline. Coșurile să abunde. Ce e pe dinăuntru contează mai puțin. Nimeni nu se uită la etichete. Nimeni n-are să-mi ia senzația de gol în stomac, de o resimt invariabil când trec pe lângă un mare lanț de magazine alimentare, în amintirea acelor cozi interminabile, de data asta oameni cu căruțuri pline cu mâncare și băutură.
     Micii, berea, grătarele. Grăsimea care sfârâie pe cărbuni în decorul ierbii verzi. Că mănânci o bombă calorică la bucătărie trebuie că n-are același efect, devine mai sănătos s-o mănânci lângă un susur de apă, sub un arbore oarecare, pe-un pled, în soare, la sfârșit de săptămână. Așa și-a găsit sfârșitul un bun prieten de-al meu, după o bacanală la un Paște, când, de la atâția mici și costiță, i-a plecat o pietricică din colecist de i-a înfundat un sfincter. Pancreatită. A mai trăit o săptămână.
     Ciocolate. Simple, cu lapte, cu alune, cu nuci, cu stafide, cu cremă, cu aromă de vanilie, ori de rom, cu vișine, ciocolată neagră, ciocolată albă, ciocolată cu caramel, caramel pe băț, caramel fără băț. Nu poți să te concentrezi când îți scade glicemia. În patria sfeclei de zahăr au apărut dulciurile, după 1989, și-au împrăștiat mireasma mai ceva decât cocaina, opiul și marijuana la un loc. Dulciurile și alcoolul au omorât, în acești ani, mai mulți români decât oricare alte cauze luate laolaltă.
     Le găsești pe toate drumurile: bomboane, jeleuri, gume, biscuiți, prăjiturele, prăjiturici, torturi, tarte, creme, budinci, plăcinte, rulade. Zahărul din zahăr e previzibil. Zahăr există și în carne. Da, în mezeluri, cantitățile de zahăr sunt ubicue, în forme digerabile, dar apoi și forme curioase, indigeste. Am devenit, după un sfert de secol de alimentație „liberă”, o țară endemică pentru diabet zaharat. Care se manifestă la vârste din ce în ce mai tinere. Tot mai des și în sarcină. Apare la copil. Curmă vieți.
     Însă hrana copiilor o decid părinții. Părinții cu nărav. Primul nărav e că, din ce în ce mai mult, nu-și mai fac timp să gătească sau gătesc semipreparate. Folosesc ingrediente de proastă calitate, asta în timp ce cumpără mult, dar degeaba. Abundă prăjelile, sosurile, rântașurile, lipsesc de multe ori legumele și fructele. Când copiii poftesc, părinții satisfac dorința: dacă eu am, cum să nu-i dau copilului meu? Stilul de a fi părinte s-a schimbat, copilul merge cu părintele la restaurant. Dacă părintele mănâncă friptură cu cartofi, să nu mănânce și pruncul la fel?
     Oamenii nu mai petrec la fel de mult timp împreună. Au dispărut mesele tradiționale, fiecare consumă după cum apucă. Statul român a făcut praf sistemul de muncă 8–16, dacă vrei să duci o viață mai bună, să-ți permiți mâncare mai „sănătoasă”, apuci s-o consumi după opt seara. Copiii sunt lăsați din ce în ce mai mult în grija bunicilor. Bunicii răsfață nepoți. Răsfățul nepoților înseamnă tot felul de gustări, unele mai zaharoase decât celelalte, de-ajungi să te înfigi cu mâna în păr când vezi vesela iresponsabilitate. Copilul se îngrașă. Copilul e gras. Bunica îți spune că așa e normal, grăsimea la copil e rost de sănătate. Dar copilul nu mai e doar gras. E obez. În fața dovezii flagrante, atât de des văd părinții, supraponderali la rândul lor, cum raționalizează: „Așa suntem noi, în neam”. Nimeni nu-și pune problema că nu gena, ci obiceiul face diferența.
     De câțiva ani mă ocup de evaluarea pre- și postoperatorie într-un program de chirurgie bariatrică. Văd oameni care vin „la cuțit” când obezitatea lor ajunge la niveluri extreme, morbide, când le amenință viața. Media de vârstă e de 45 de ani. Decreței. Părinți de copii născuți în libertate. Media de greutate e, la o înălțime medie de 170 de centimetri, de 125–130 de kilograme. Oamenii au deja probleme la mers, artroză a genunchiului și a șoldului, hernii discale, apnee în somn, uneori și în stare de vigilență, hipertensiune, diabet, cardiomiopatie, încărcare grăsoasă de organe. Depresia, pentru că apare și ea, e concomitentă realității în care trăiesc. Una care atașează de multe ori comportament bulimic, pentru că depresia dă stres, stresul crește anumiți hormoni, hormonii dau foame și tot așa. Toți au încercat diete. Au dat greș.
     În fața realității că se întâmplă ceva, când copilul e gras, când mama e grasă, când fondul alimentar e prost, intervin negustorii de baliverne. Că, dacă mănânci nu-știu-cum și iei pauze de la nu-știu-ce, o să slăbești ca prin farmec atâtea kilograme într-atâtea zile. Aiurea! Pacienții mei obezi au ceea ce se cheamă „efect yoyo”, au slăbit, s-au îngrășat la loc mai mult ca înainte și tot așa. Nu există „diete”. Există doar decizia de a duce o altă viață. La fel și pentru copii. Copilul care ține dietă la 8, 9, 10 ani îmi dă sens anunțului anterior, că trăiesc calamitatea generației mele. Și e una metabolică. În interiorul psihologiei dietetice, apar, malignizate, toate pornirile simbiotice ale părintelui, unele de natură să-i controleze copilului mediul, fără ombilic emoțional tăiat.
     Ne aflăm în fața unei decizii epocale de luat. Noi, medicii. Nu, nu doar medicii din anumite specialități. Nu există specialitate care să nu se intersecteze cu problema greutății. Obezitatea este o boală. Acea boală. Acea boală metabolică secantă la toate specialitățile medicale și chirurgicale. Acea boală care ne va omorî copiii, inevitabil. Le scurtează speranța de viață. Sunt spitale unde mesele chirurgicale nu suportă greutăți peste 120 de kilograme. Dacă ai 130 de kilograme și o fractură, poate va trebui să mergi și 300 de kilometri până la un centru regional. Sunt tratamente care, dacă ai obezitate, nu mai pot fi administrate, pentru că au risc metabolic.
     Vreau o singură voce în cererea pe care-o facem statului român. Materialele pregătite în acest dosar îmi par cutremurătoare, atât prin observațiile puse, cât și prin dimensiunea problemei. În fața catastrofei, acolo unde se întâmplă viața copiilor noștri, dar și unde ne petrecem viețile, e timpul să investim în sănătatea alimentației, în educația pentru o bună alimentație și regim de viață. Costurile sunt infinit mai mici decât cele cu tratamentul afecțiunilor legate de excesul ponderal. Dacă aș avea, în vis, o unealtă prin care să direcționez banii din sănătate și din educație, m-aș concentra pe aceste două lucruri mari, indisolubil legate unul de altul: sănătate mintală și nutriție. Unele pe care să le dăm celor care vin din urmă. Și asta să fie urma pe care noi o lăsăm.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe