Libertatea nu ne-a adus mai multă
siguranță. A adus griji noi. Responsabilități. Tentații. Ispita binelui și a
bunăstării s-au lăsat ca promoroaca pe mințile noastre, ieșiți din beznă, în
1990, la vârsta adolescenței. Am trăit suficient „înainte” încât să putem
invoca lipsurile, cozile gri, zloata străzilor iarna și jocurile de maidan. Dar
n-am trăit suficient încât să ne putem revendica de „acolo”. Generația mea,
ultimii „decreței”, poartă stigmate, unele lipsite de dovezi raționale, dar
manifeste în planul pulsiunilor. Știm ce înseamnă „nicio masă fără pește”. Știm
ce înseamnă cozile la ouă, pâine, lapte, carne, făină, mălai. Știm ce înseamnă
să pleci la braț cu o pungă de un leu, că nu se știe niciodată ce „se dă”. Sunt
manifestări care au creionat, în ultimul sfert de secol, alegerile pe care
le-am făcut în viață, aceleași pe care, în prezent, le facem pentru copiii
noștri. Aș vrea să văd binele. Dar care e binele de văzut împrejur?
Trăim, acum, catastrofa metabolică a
„epocii de aur”. Am fost acolo când s-a deschis primul fast-food în București.
Am fost acolo când a apărut concurența. Și nu crescusem doar cu franzelă și
parizer, ai zice că aveam o proprietate a hranei cea de toate zilele. De fapt,
habar n-aveam. Noua genă culturală s-a montat, s-a viralizat în mintea proaspăt
resuscitată a anilor ʼ90, drept un fanion al schimbării. Oricine era cineva
trebuia să mănânce, măcar o dată, acolo. De la mâncarea în hârtie de ziar la
ambalajul chiflei era un pas atât de simplu, dar totuși atât de însemnat.
Prima isterie în masă a fost a pâinii de
import. Aia turcească, pufoasă, mâncai de nu te mai săturai. Nimeni nu pricepea
de ce nu te saturi, dar era ieftină și bună. Apoi mezelurile. Au fost precum
explozia cambriană, doar că a anumitor mâncăruri. Șunci, mortadelle (unele
simple, altele cu măsline), cârnăciori, cabanoși, mușchi, jambon, salamuri,
unele crude, altele fierte sau afumate, unele împănate, altele pipărate, unele
pigmentate, altele aromate. Răsăreau prin galantare, la început erau cantități
multe din varietăți puține, apoi proporția s-a schimbat. Carne, carne peste
tot.
Și-apoi, primul supermarket. Viteza cu care
mai-mult-decât-suficientul a izbit mințile vătuite ale românilor s-a lăsat cu
călcat în picioare, uneori de-a dreptul, pentru acele lucruri care, astăzi, fac
din România țara din Uniunea Europeană care continuă să dea sume ridicole de
bani pe „coșul zilnic”, ca mai apoi să arunce mâncare. Consum în masă. Cheltuim
mult și prost. Frigiderele trebuie să fie pline. Coșurile să abunde. Ce e pe
dinăuntru contează mai puțin. Nimeni nu se uită la etichete. Nimeni n-are să-mi
ia senzația de gol în stomac, de o resimt invariabil când trec pe lângă un mare
lanț de magazine alimentare, în amintirea acelor cozi interminabile, de data
asta oameni cu căruțuri pline cu mâncare și băutură.
Micii, berea, grătarele. Grăsimea care
sfârâie pe cărbuni în decorul ierbii verzi. Că mănânci o bombă calorică la
bucătărie trebuie că n-are același efect, devine mai sănătos s-o mănânci lângă
un susur de apă, sub un arbore oarecare, pe-un pled, în soare, la sfârșit de
săptămână. Așa și-a găsit sfârșitul un bun prieten de-al meu, după o bacanală
la un Paște, când, de la atâția mici și costiță, i-a plecat o pietricică din
colecist de i-a înfundat un sfincter. Pancreatită. A mai trăit o săptămână.
Ciocolate. Simple, cu lapte, cu alune, cu
nuci, cu stafide, cu cremă, cu aromă de vanilie, ori de rom, cu vișine,
ciocolată neagră, ciocolată albă, ciocolată cu caramel, caramel pe băț, caramel
fără băț. Nu poți să te concentrezi când îți scade glicemia. În patria sfeclei
de zahăr au apărut dulciurile, după 1989, și-au împrăștiat mireasma mai ceva
decât cocaina, opiul și marijuana la un loc. Dulciurile și alcoolul au omorât,
în acești ani, mai mulți români decât oricare alte cauze luate laolaltă.
Le găsești pe toate drumurile: bomboane,
jeleuri, gume, biscuiți, prăjiturele, prăjiturici, torturi, tarte, creme,
budinci, plăcinte, rulade. Zahărul din zahăr e previzibil. Zahăr există și în
carne. Da, în mezeluri, cantitățile de zahăr sunt ubicue, în forme digerabile,
dar apoi și forme curioase, indigeste. Am devenit, după un sfert de secol de
alimentație „liberă”, o țară endemică pentru diabet zaharat. Care se manifestă
la vârste din ce în ce mai tinere. Tot mai des și în sarcină. Apare la copil.
Curmă vieți.
Însă hrana copiilor o decid părinții.
Părinții cu nărav. Primul nărav e că, din ce în ce mai mult, nu-și mai fac timp
să gătească sau gătesc semipreparate. Folosesc ingrediente de proastă calitate,
asta în timp ce cumpără mult, dar degeaba. Abundă prăjelile, sosurile,
rântașurile, lipsesc de multe ori legumele și fructele. Când copiii poftesc,
părinții satisfac dorința: dacă eu am, cum să nu-i dau copilului meu? Stilul de
a fi părinte s-a schimbat, copilul merge cu părintele la restaurant. Dacă
părintele mănâncă friptură cu cartofi, să nu mănânce și pruncul la fel?
Oamenii nu mai petrec la fel de mult timp
împreună. Au dispărut mesele tradiționale, fiecare consumă după cum apucă.
Statul român a făcut praf sistemul de muncă 8–16, dacă vrei să duci o viață mai
bună, să-ți permiți mâncare mai „sănătoasă”, apuci s-o consumi după opt seara.
Copiii sunt lăsați din ce în ce mai mult în grija bunicilor. Bunicii răsfață
nepoți. Răsfățul nepoților înseamnă tot felul de gustări, unele mai zaharoase
decât celelalte, de-ajungi să te înfigi cu mâna în păr când vezi vesela
iresponsabilitate. Copilul se îngrașă. Copilul e gras. Bunica îți spune că așa
e normal, grăsimea la copil e rost de sănătate. Dar copilul nu mai e doar gras.
E obez. În fața dovezii flagrante, atât de des văd părinții, supraponderali la
rândul lor, cum raționalizează: „Așa suntem noi, în neam”. Nimeni nu-și pune
problema că nu gena, ci obiceiul face diferența.
De câțiva ani mă ocup de evaluarea pre- și
postoperatorie într-un program de chirurgie bariatrică. Văd oameni care vin „la
cuțit” când obezitatea lor ajunge la niveluri extreme, morbide, când le
amenință viața. Media de vârstă e de 45 de ani. Decreței. Părinți de copii
născuți în libertate. Media de greutate e, la o înălțime medie de 170 de
centimetri, de 125–130 de kilograme. Oamenii au deja probleme la mers, artroză
a genunchiului și a șoldului, hernii discale, apnee în somn, uneori și în stare
de vigilență, hipertensiune, diabet, cardiomiopatie, încărcare grăsoasă de
organe. Depresia, pentru că apare și ea, e concomitentă realității în care
trăiesc. Una care atașează de multe ori comportament bulimic, pentru că
depresia dă stres, stresul crește anumiți hormoni, hormonii dau foame și tot așa.
Toți au încercat diete. Au dat greș.
În fața realității că se întâmplă ceva,
când copilul e gras, când mama e grasă, când fondul alimentar e prost, intervin
negustorii de baliverne. Că, dacă mănânci nu-știu-cum și iei pauze de la
nu-știu-ce, o să slăbești ca prin farmec atâtea kilograme într-atâtea zile.
Aiurea! Pacienții mei obezi au ceea ce se cheamă „efect yoyo”, au slăbit, s-au
îngrășat la loc mai mult ca înainte și tot așa. Nu există „diete”. Există doar
decizia de a duce o altă viață. La fel și pentru copii. Copilul care ține dietă
la 8, 9, 10 ani îmi dă sens anunțului anterior, că trăiesc calamitatea
generației mele. Și e una metabolică. În interiorul psihologiei dietetice,
apar, malignizate, toate pornirile simbiotice ale părintelui, unele de natură
să-i controleze copilului mediul, fără ombilic emoțional tăiat.
Ne aflăm în fața unei decizii epocale de
luat. Noi, medicii. Nu, nu doar medicii din anumite specialități. Nu există
specialitate care să nu se intersecteze cu problema greutății. Obezitatea este
o boală. Acea boală. Acea boală metabolică secantă la toate
specialitățile medicale și chirurgicale. Acea boală care ne va omorî copiii,
inevitabil. Le scurtează speranța de viață. Sunt spitale unde mesele
chirurgicale nu suportă greutăți peste 120 de kilograme. Dacă ai 130 de
kilograme și o fractură, poate va trebui să mergi și 300 de kilometri până la
un centru regional. Sunt tratamente care, dacă ai obezitate, nu mai pot fi
administrate, pentru că au risc metabolic.
Vreau o singură voce în cererea pe care-o
facem statului român. Materialele pregătite în acest dosar îmi par
cutremurătoare, atât prin observațiile puse, cât și prin dimensiunea problemei.
În fața catastrofei, acolo unde se întâmplă viața copiilor noștri, dar și unde
ne petrecem viețile, e timpul să investim în sănătatea alimentației, în
educația pentru o bună alimentație și regim de viață. Costurile sunt infinit
mai mici decât cele cu tratamentul afecțiunilor legate de excesul ponderal.
Dacă aș avea, în vis, o unealtă prin care să direcționez banii din sănătate și
din educație, m-aș concentra pe aceste două lucruri mari, indisolubil legate
unul de altul: sănătate mintală și nutriție. Unele pe care să le dăm celor care
vin din urmă. Și asta să fie urma pe care noi o lăsăm.