Biblioteca din pod
O propoziţie des folosită în limba atât de bogată în „formule de
spirit“, „partir c’est mourir un peu“ înseamnă de cele mai multe ori părerea de
rău pentru frântura de viaţă lăsată în urmă, dând naştere nostalgiei şi melancoliei.
Romanele
scriitorului-marinar Pierre Loti poartă
melancolia pe valurile mărilor şi oceanelor, din Islanda cu „Pêcheur d’Islande“
(Pescarul din Islanda) trecând prin Turcia cu „Aziyadé“ şi „Les desenchentées“
(Dezamăgitele) până în Japonia (Madame Chrysanthème). Multe sunt ţările în
care Loti a trăit o clipă şi apoi le-a părăsit, din fiecare născându-se romane
cu un pronunţat caracter liric. La cele de mai sus se pot adăuga: „Au Maroc“,
„Les derniers jours de Pékin“, „Le désert“, „Fantome d’Orient,“ „La fille du
Ciel“, „Fleurs d’ennui“, „La Galilée“, „L’Inde (sans les Anglais)“,
„Jerusalem“, „Le roman d’un Spahi“, „Le pélerin d’Angkor“, „Vers Ispahan“, „Les
trois dames de la Kasbah“ ş.a.
Scriitorul s-a înscris la şaptesprezece ani
la Şcoala navală din Brest, accedând în anul 1906 la gradul de căpitan. Se pare
că a citit foarte puţin, aşa cum a mărturisit în ziua când a fost primit în
Academia Franceză. Opera sa literară a început atunci când, la sugestiile 
unor
camarazi, ofiţeri de marină, s-a apucat să scrie romane folosind pasaje din
jurnalul său, unde consemnase câteva însemnări din Istanbul. Numele de Pierre
Loti se naşte în Tahiti, unde se desfăşura instrucţia sa navală şi unde a
publicat idila polineziană intitulată la început „Rarahu“, reeditată apoi cu
titlul schimbat în „Le mariage de Loti“ (Căsătoria lui Loti), inspirând opera
Lakme de Léo Delibes. O floare roşie numită de băstinaşi „loti“ i-a stabilit
identitatea.
Dintre cărţile scriitorului care au trecut
prin biblioteca din pod am ales ca mostră „Ramuntcho,
roman din Ţara Bascilor“, deoarece aici, compoziţia în proză poetică este
incontestabil reuşită. Afirmaţia este dovedită încă din primele pagini, unde întâlnim
pasaje ca acestea: „Becaţele ce anunţau toamna apăreau în masă într-o vântoasă
cenuşie, fugind din largul mării sub ameninţarea unor furtuni apropiate (…) Şi ţipetele
lor, la căderea nopţii de octombrie, păreau că sună moartea anuală plantelor
epuizate. Pe câmpiile pirineene, acoperite de tufişuri sau de păduri întinse,
melancoliile serilor ploioase de sfârşit de sezon coborau încet învăluitoare ca
nişte giulgiuri, în timp ce Ramuntcho păşea pe poteca de muşchi, fără zgomot, încălţat
cu tălpi legate cu fâşii de piele, suplu şi tăcut, cu mersul său de muntean“.
Conţinutul epic al romanului nu este deloc
complicat. Ramuntcho, un pământean din Ţara Bascilor, trăieşte cu mama sa, care
l-a născut în afara căsătoriei, într-un sat din apropierea graniţei Spaniei cu
Franţa. Ca toţi cei de acolo, este de meserie contrabandist, dar are o iubită,
Graciosa, cu care, legat de o reciprocă dragoste pasională, vrea să se căsătorească.
Înainte să poată face asta este chemat să se achite de cei trei ani de serviciu
militar, pe care-i execută într-o garnizoană îndepărtată. În acest timp, mama
fetei o împinge pe aceasta să accepte căsătoria cu altcineva. Pentru a evita
acest lucru, Graciosa intră în mânăstire, făcând jurământul castităţii. La întoarcerea
din armată, Ramuntcho face eforturi disperate să o convingă să fugă cu el, dar
proaspăta călugăriţă refuză, pentru a nu-şi călca jurământul religios. Distrus,
logodnicul se rupe de pământul natal pe care-l va purta toată viaţa în suflet
pentru a emigra în America. Unul din capitolele cele mai captivante este
descrierea unei acţiuni de contrabandă desfăşurată de banda lui Ramuntcho,
noaptea, prin trecătorile Pirineilor. Cum spuneam mai sus, povestirea simplă
nu-i conferă cărţii un interes special, dar valoarea sa incontestabilă este
reprezentată de proza lirică încântătoare.
Iată câteva exemple: „(…) o umiditate
mirositoare ieşea din pământul mustos şi din timp în timp cădea de sus o undă uşoară
de picături. Era simţit aproape, acest sezon de nori şi de ploi lungi care
revine de fiecare dată cu aerul său, aducând epuizarea definitivă a sevelor şi
iremediabila moarte – dar care trece ca toate lucrurile şi pe care-l uităm la
fiecare reînnoire. În toate, în umezeala frunzelor zăcând pe pământ, în
umiditatea ierbii lungi culcate, era o tristeţe fără sfârşit şi resemnări mute
faţă de descompuneri fecunde“.„(…)
Ramuntcho mergea printre ramurile ude ale stejarilor, sub marele giulgiu tot
mai întunecat al izolării, al toamnei şi al serii (…) simţind strângerea subită
a unei melancolii subite, inexplicabilă ca cea mai mare parte din impresiunile
complexe.“
Partea
„forte“ a talentului lui Pierre Loti este capacitatea de a-şi imagina lucruri
pe care nu le-a văzut. Ceea ce el cunoaşte foarte bine este decorul, dar
personajele şi povestea lor sunt în întregime inventate. Totuşi, pentru că
strecoară în totul atâta poezie, suntem înclinaţi să-l credem pe cuvânt.
