Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Când medicii au insomnii

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU vineri, 19 septembrie 2014
    Nu ştiu dumneavoastră cum sunteţi, dar eu sufăr adesea de insomnii medicale.
    În zilele în care am unul (sau mai multe) cazuri dificile, invariabil, nu dorm. Nu am păţit aşa dintotdeauna. A început relativ recent, când trecuseră patru ani de când eram medic specialist. Nu mi s-a întâmplat niciodată în rezidenţiat, nici în scurta perioadă petrecută în Franţa (deşi acolo vedeam doar urgenţe), nici când am început să fac policlinică şi fiecare caz mi se părea exotic şi infinit de greu. Aveam dreptate de altfel, fiecare caz e extrem de greu, în sensul în care niciodată nu poţi spune că ai făcut suficient sau că nu se mai poate face absolut nimic. Cu alte cuvinte, niciodată nu eşti în stare să faci tot ce ar trebui făcut. Iar pacienţii sunt ca norii de pe cer: asemănători, clasificabili, dar, când te uiţi mai bine, nu există doi la fel.
   Cu timpul însă m-am rodat. M-am uns cu multe alifii. În continuare, fiecare întâlnire cu un pacient îmi produce anxietate şi probabil e bine că aşa se întâmplă, dar mult mai puţin ca la început. Reperele mele sunt altele, mă orientez poate mai uşor, deşi nu ştiu dacă sunt în vreun fel un medic mai bun. Cu siguranţă risc să fiu un medic mai prost. Experienţa personală nu poate ţine locul formării continue, din surse valide şi de încredere, chiar dacă impactul ei psihologic e mai mare, mai uşor de resimţit. Una peste alta, de-a lungul timpului, stresul meu profesional acut s-a diminuat.
   Sau cel puţin aşa credeam.
   Pentru că la un moment dat au venit insomniile medicale. De obicei, mi se întâmplă în zilele în care văd pacienţi cu un mare risc imediat. Cei care vor din tot sufletul să se omoare, de exemplu, sau cei a căror psihoză e atât de intensă încât nu au nicio şansă să înţeleagă măcar ce ar trebui să facă pentru a le fi mai bine. Cei aduşi de familiile dispe­rate, dar care nu vor să mă vadă sau să discute cu mine, dar pe care nu pot să-i las să plece fără să stăm de vorbă pentru că ar fi ca şi cum aş trece fără să mă uit pe lângă un om căzut pe stradă.
   Nu am dileme diagnostice cu aceşti oameni, de regulă. Nu sunt cazuri dificile din acest punct de vedere, nu sunt de depistat fine subtilităţi psihopatologice sau de efectuat diagnostice diferenţiale complexe. Experienţa mea şi calificarea mea, atâta câtă e, nu sunt puse la încercare, ceea ce e sinonim cu a spune că nu-mi servesc prea mult. Dificultatea majoră este de ordin condiţional-optativ.
   În asemenea situaţii, ar trebui să se pună în mişcare o întreagă maşinărie de oameni, care să funcţioneze ca unsă. Ar trebui ca ambulanţa să vină imediat ce o solicit şi să conţină un echipaj care să ştie ce e de făcut (adică, să ştie legislaţia sub care care va interveni, şi care sunt paşii de urmat, cu precizie orologică). Comunicarea între medicul de policlinică şi cel de spital ar trebui să funcţioneze fără reproş, cu prioritate maximă. Să existe, apoi, o reţea de suport organizată pe care să mă bazez atunci când omul se va întoarce la viaţa reală, sălbatică. Să pot să-mi fac treaba mea, ca membru al unei echipe, şi să fiu liniştit, când ajung acasă, că lucrurile s-au pus în mişcare şi tot ce se poate face pentru omul acela se va face.
   În schimb, ajung acasă îngrozit de haosul din Univers. Dau telefon din nou familiei, să mă asigur că au înţeles cât se poate de bine ce au de făcut, pentru că familia e singurul sistem disponibil şi viabil la noi. Nu e un sistem competent şi nici nu ar trebui să fie. Nu e de datoria familiei să negocieze transferuri interspecialitate, să se ocupe de transportul urgent al pacientului, să asigure supravegherea lui pe tot traseul pe care îl parcurge între servicii. Şi cu toate astea, pe familie pot conta mult mai mult decât pe orice schiţă încropită de sistem aş avea la îndemână.
   Familia e cu adevărat celula societăţii, e ultimul lucru care încă funcţionează, dar nici el nu se simte prea bine. Ne deranjează famiile extinse de etnie romă care însoţesc un pacient la spital, când ar trebui să ne şocheze şi să ne revolte minimalismul extrem al familiilor de etnie non-romă. Uneori, singurul „sistem“ pe care ne bazăm e o mamă bătrână şi disperată. Împovărăm alţi oameni cu sarcini pe care nu le putem noi duce, când ordinea firească ar trebui să fie exact în sensul celălalt: sistemul medical să preia demersurile atunci când familia e depăşită. E un rău necesar, dar nu înseamnă că ar trebui să dormim liniştiţi noaptea.
   Desigur, există o lecţie constructivă: orice medic, la un moment dat, trebuie să-şi construiască propriile lui reţele profesionale, „private“, „adaptate“. Ele nu vor fi însă niciodată de ajuns. Nu există remediu radical pentru genul ăsta de insomnii. Cabinetul meu e o bulă controlată, dincolo de uşa lui va fi mereu o lume aleatorie în care fiecare om se agaţă de pluta lui mai mult sau mai puţin solidă. Uneori, plutele ajung la mal şi Titanicul se scufundă, sfidând capacitatea mea de previziune şi deducţie. La urma urmelor, toţi medicii sunt datori cu nişte insomnii periodice. Doar că insomnia e mai uşor de tolerat atunci când e organizată în gărzi şi permanenţe.
   Îmi dau seama că toate textele mele publicate în Viaţa medicală au ca temă singurătatea. A noastră, a medicilor, a pacienţilor noştri, a românilor, a oamenilor în general. Am putea scrie cărţi întregi despre singurătate şi insomniile noastre, pentru că ele sunt ramificate, arborescente, prezente în tot ce facem. Cât timp lucrăm ca să ieşim la lumină, trebuie să umplem insomniile cu ceva.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.