Este dureros pentru orice turist aflat în căutare de verde și de aer curat să vadă cum „chelesc” dealurile și munţii României. Este o cursă contracronometru între autorităţi care stau și se gândesc, și din nou stau și meditează care este cea mai bună modalitate de control al tăierilor, și ceea ce face „mafia pădurilor” în timpul zilei, dar mai ales în timpul nopţii.
Tăierile ilegale fără precedent nu mai pot fi ascunse nici de lizierele care se lasă la drum și nici de declaraţiile pline de „măduvă” ale politicienilor – „vom lua măsuri deosebite”. Osul este „găunos” și încrengăturile sunt complexe, devoalate doar de datele din Inventarul Forestier Naţional care arată că tăierile ilegale (anual dispar 20 de milioane de metri cubi și doar 1% dintre aceste tăieri sunt descoperite) lasă în urma lor versanţi dezgoliţi, alunecări de teren, avalanșe, inundaţii, zone deșertificate, pădurari uciși în stil mafiot, comunităţi divizate și expuse fenomenelor climatice extreme.

Goana după profit nu are nicio regulă

S-a intrat în zonele protejate ale ţării cu construcţii ale unor „favorizaţi” ai sorţii. Până și parcurile încep să sufere din cauza construcţiilor care nu-și găsesc nici locul nici argumentele de a fi acolo. Sigur că dacă vom merge în acest ritm și nu se va face ceva „ieri”, vom fi o ţară precum Italia, Grecia etc., fără păduri, supusă intemperiilor necontrolabile uman, dar și ireversibile.
Imaginile sunt greu de descris și nu mai pot fi ascunse. Caravane de camioane încărcate până la refuz cu trunchiuri de copaci, – care umblă ziua, dar mai mult la vreme de seară –, tractoare ascunse în pădure, oameni care lucrează la negru și care înjunghie în nenumărate locuri pădurea fără discernământ, rănile deschise ale pădurii, dar și o ţară care a devenit patria joagărelor, sunt realităţi crude care ar fi trebuit să dea de gândit tuturor partidelor, fără nicio excepţie.
Se taie la fel de dur, fără măsură, și în zona Maramureșului, și a Bucovinei, precum se taie și în judeţele Harghita, Covasna etc. Trenurile cu lemn brut se preling peste graniţă și pădurea plânge, dar nu are suficiente lacrimi să-i convingă pe responsabili. Se discută despre drone, cântărirea camioanelor, dar oare nu ar fi mai simplu să se facă un inventar și un control riguros la nivel de joagăre, pe drumurile bătute doar noaptea?
Nimeni nu a remarcat în acest an cu atâtea coduri galbene și roșii de arșiţă că în judeţele care mai au culoare verde temperaturile au fost cu cel puţin 5-6 grade mai puţin. Toţi căutăm umbra binefăcătoare a copacilor, dar ei nu prea mai există pe marginea drumurilor.

Scapă cine poate

În plus, problema faunei se pare că este reglată definitiv prin ordonanţe de urgenţă: urșii care ies din pădurile ce nu mai există trebuie împușcaţi (pot trăi și pe mașini – vezi poza) ca să echilibrăm la paritate cu numărul de copaci și să adaptăm densitatea lor la zonele verzi rămase. Căprioarele și fazanii deja s-au obișnuit în curţile oamenilor, iar păsările de pradă în turlele bisericilor.

Astfel sunt tranșate toate problemele faunei ţării. Și totuși, lacrimile pădurilor care se încearcă să fie reglate prin împăduriri episodice, televizate cu mult tam-tam, nu sunt văzute de cine trebuie. Poate că și pancartele menţionate mai sus ar trebui înlocuite cu unele de genul: „Aici a fost pădure”, „Nu mai căutaţi aer curat”, „Aici aţi fi putut avea puţină umbră”, „Nu vă miraţi că v-a alunecat casa”.
Dacă mergem tot așa, generaţiile viitoare vor trebui să privească doar poze sau să-și imagineze cum erau aceste păduri sălbatice cândva. Dispare „in facto” inspiraţia poeţilor și scriitorilor pentru că, așa cum arăta într-un aforism Valeriu Butulescu, în Caietul Albastru (2008), „la noi nu se mai poate fura ca-n codru, însuși codrul a fost furat”.