Acasă » ACTUALITATE » OPINII
Cântecul de luptă
Dr. Gabriel DIACONU
vineri, 11 noiembrie 2016
Dincolo de zecile de editoriale –
majoritatea reflecții asupra habitatului nostru natural – scrise
în peste trei ani de colaborare cu „Viața medicală“, am
contribuit, într-un număr limitat de cazuri, și cu unele
considerente despre viața mea profesională dar și din domeniul meu
relativ îngust de muncă: psihotraumatologia. E o avenă destul de
obscură, greu de despărțit de altele conjuncte, dar care devine
intens vizibilă în fluorescența crizei. Abia atunci ai să-i vezi
pe psihiatrii și pe psihologii care s-au format în așa ceva și cu
atât mai mult când criza e una de grup, când se petrece o
catastrofă. De-a lungul timpului am făcut atât muncă de teren,
cât și construcție de modele și analiză în privința
evenimentelor adverse care ating comunitatea în grup. În afara
României sunt cunoscut pentru participarea mea în analiza urmărilor
războiului din Kosovo, munca pentru UNICEF, dar și poziția
directorială într-una din secțiunile-cheie ale Asociației
mondiale de psihiatrie (WPA), cea privind consecințele torturii și
persecuției. În România, de când m-am întors, în 2008, am făcut
muncă voluntară după explozia de la maternitatea Giulești, în
2010, dar și în 2013, după accidentul de autocar din Muntenegru,
sau după prăbușirea avionului Romatsa în Apuseni, în 2014. Cel
mai recent am fost voluntar în Amatrice, Italia, după cutremurul
care a curmat trei sute de vieți. Și anul trecut, pentru o vreme,
am coordonat primul grup interdisciplinar de intervenție în criză
(GIIC), după incendiul din clubul Colectiv.
E foarte posibil că cititorul va
găsi, la ora la care aceste rânduri vor fi publicate, subiectul
relativ consumat. Va fi fost deja epuizat de televiziuni, de
tabloide, de mărturii, suspine și ronhus politic. Astfel că mă
adresez mai degrabă fraților și surorilor mele din corpul medical.
Mă adresez autorității și autorităților care desfășoară
muncă – potrivit fișei postului – în situații de criză. Am
să fac, pe scurt, o pledoarie pentru continuarea GIIC, într-o formă
sau alta. Pun drept referință de subsol experiența mea prin toate
aceste lucruri trăite în ultimii șase ani, dar și cei mai bine de
zece ani de experiență în psihotraumă și intervenția de criză.
În orice
catastrofă se recunoaște momentul zero, când are loc nenorocirea.
Obligatoriu, vei avea victime, cei expuși primar la sinistru. Aceste
persoane vor trăi sau vor muri. Mai mult decât cazuri index pentru
intervenant, apoi pentru medicul care tratează supraviețuitorul,
vorbim de oameni în deplinătatea lor. Oameni care au un întreg
sistem de relații, de sânge, de amiciție ori strict de
proximitate. În raza lor imediată se află, în medie, șase-opt
persoane apropiate, care, secundar, vor suferi urmări emoționale
imediate, indiferent dacă victima trăiește sau moare. Reculul
emoțional trebuie preluat de profesioniști în acordarea de sprijin
psihologic, o recunosc toate canoanele de practică. Modelul
practicat de GIIC, după Colectiv, a fost unul de construcție a
resursei umane, proactiv, dar pasiv. Practic spus, am avut centre de
permanență, cu psiholog, cu asistent social, în toate centrele
care ne-au permis prezența, pe perioada fazei zero de criză.
Oamenii noștri au muncit, au preluat cazuri, dar, foarte important,
și aparținători terifiați, speriați, supărați, furioși,
disperați de cele petrecute. Oricine a dorit să discute cu
psihologul a putut face asta. Am avut un număr unic de call
center,
care a funcționat trei luni înainte de a fi relocat către
Ministerul Sănătății. Oricine a avut nevoie de asistență
socială a avut un asistent la dispoziție. Spre sfârșitul
intervenției, pe partea de sprijin psihosocial, acoperisem aproape
90% din cazuri. Fiecare centru de permanență comunica, în timp
real, cu un coordonator zonal, care, la rândul lui, comunica
periodic cu coordonatorul general. Am stabilit, între medici,
psihologi și asistenți sociali, un sistem flexibil de sprijin
reciproc. Și, lucru care a fost o premieră pentru România, am
gândit o falangă mobilă, pe care-am numit-o CIPS (celulă de
intervenție psihosocială). CIPS, în colaborare cu Ministerul
Afacerilor Externe, cu Ministerul Sănătății, dar și cu ONG-uri
partenere, a gestionat aspectele umane ale repatrierii pacienților
din Colectiv și familiilor acestora.
A fost nevoie să desenăm trasee
noi, din perspectiva circuitelor de comunicare și a fluxului
operațional (cine face ce, când și cum). Și să facem totul
extrem de rapid, în condiții reale, în teatrul de operațiuni. Îi
spun teatru de operațiuni pentru că, deși întâmplată în
vremuri de pace, tragedia Colectiv este adânc înrădăcinată, ca
model și evoluție, în orice altă catastrofă (fie că e seism,
taifun, tsunami sau război) și a trebuit tratată ca atare.
Că România
ultimilor 25 de ani nu a creat o structură integrată psihosocială,
care să vină complementar în ajutorul contingentului medical e o
racilă pe cât de veche, pe atât de rușinoasă. Nu condamn lipsa
de viziune, nici daltonismul înaintașilor. Observ, la rece aici,
reflexul de a desconsidera atât psihologul, cât și psihiatrul ca
fiind parte a echipei de lucru. Și mi-aduc aminte de o scurtă
confesiune a prietenului meu drag și mentor, profesorul Dan Mircea
Enescu, cu care discutam, la un an după tragedia de la Giulești,
despre feedbackul primit de la cei de la Institutul Schreiner (SUA)
la scurt timp după conflagrație. Le-a spus că are tot ce e nevoie
medical, dar nu știe, simte că-i mai trebuie ceva. Și-mi spunea,
zâmbind la întâlnirea noastră fatidică, de răspunsul lor: „get
a good shrink“
(fă rost de un psihiatru bun). L-am avut din nou alături, acum un
an, în efortul uriaș de a canaliza eforturi în sprijinul zecilor
de supraviețuitori ai dezastrului din Colectiv, unii răsfirați
prin toată Europa, alții prin spitalele Capitalei. Nu ne-a ajutat
decât instinctul și încrederea reciprocă în momente când am
avut de impus leadership, sobrietate și coordonare unor entități
dezarticulate, deconcentrate și supuse propriilor reguli de orgoliu.
O spun, fără
pretenția unui hybris
personal, că în situații extreme e nevoie de oameni care au nu
doar expertiză, ci și o conectomică particulară în felul de a
impune leadership. Coordonarea nu are voie să fie șovăielnică,
inconsistentă sau adversarială. Ne-au fost utile – dincolo de
vreo formă de recunoștință în cuvinte – prezența și viziunea
profesorului Dorel Săndesc, la vremea respectivă secretar de stat
în MS, precum și abilitățile lui diplomatice de a negocia
situații aparent imposibil de reconciliat între entități
guvernamentale, neguvernamentale și medicale. Mașinăria de
intervenție, după Colectiv, a presupus armonizarea, ca într-o
orchestră, a unor instrumentiști care nu mai cântaseră niciodată
împreună. Și care, pentru prima oară în istoria liberă a
României, au trebuit să aleagă ce vor cânta: un marș funerar, o
fugă sau – în cele din urmă – un cântec de luptă. Fapt e că
am luptat, chiar dacă periodic am falsat. Chiar dacă, frecvent,
ne-a lipsit partitura. Am cântat. Și din tot acest efort trebuie să
rămână ceva. În urgența majoră, în tot ce înseamnă cod roșu
sau alb de intervenție, psihiatrul și psihologul sunt chemați să
stea, umăr la umăr, lângă frații lor intervenanți. Am văzut
performanța lor în Amatrice, în august anul acesta, atât în
taberele de refugiați, cât și în mitigarea relației cu haloul de
persoane afectate. Nu doar că și noi putem, în România, să
implementăm un astfel de model. Suntem obligați să o facem. Și
rapid. Înainte de un nou dezastru. Să facem nu doar pentru că
iarna îți faci car și vara sanie. Ci pentru că e greu. Dar în
același timp, bine.
