S-a scris și încă se scrie mult despre exodul medicilor noștri
în țările din Vest. Ei și? Mai sunt unii care socotesc că este vorba de
exagerări, că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă, ca să nu mai
vorbim de guvernanții noștri, care se fac că plouă și apelează la conștiință și
dragoste de neam și țară pentru a-i descuraja pe doritorii de a-și croi o
soartă mai bună.
Am scris, din propria experiență de după Revoluție, cum un
omolog al meu, chirurg, șef al unui serviciu dintr-un spital din Rouen, mă
întreba dacă chirurgii români muncesc. Ce se putea răspunde la asemenea
întrebare? I-am dat un răspuns de complezență, dar nu m-am împiedicat să-mi
spun, în sinea mea, că muncesc de zece ori mai mult decât el și că sunt plătit
de douăzeci de ori mai puțin. Douăzeci! Exageram? Nici vorbă! Eram naiv.
Răspunsul mi-a venit tot de la el, în ajunul despărțirii, când îmi spunea că la
ei există chirurgi care nu operează. Sunt chirurgi care consultă bolnavul,
stabilesc necesitatea operației, se urcă în mașină cu bolnavul și se duc la un
operator. După operații, când bolnavul își revine, îl îngrijesc ca și cum l-ar
fi operat ei. Evident că am ripostat că respectivii nu pot fi numiți chirurgi,
ci intermediari în chirurgie. Pentru noi, nu te poți chema chirurg dacă nu
operezi, dacă nu tremuri la gândul că face o complicație, dacă nu petreci nopți
la rând în sala de operații și așa mai departe.
A fost rândul meu să-mi descifrez colegul bun la întrebări: la
acea vreme, din salariul meu net lunar, puteam să-mi cumpăr trei sute de litri
de benzină, fără să mai pun la socoteală chiria, mâncarea, copilul și
celelalte, în vreme ce colegul meu francez își cumpăra din plata lui lunară
nouă tone! Nici mai mult, nici mai puțin. De treizeci de ori mai bine decât
mine. Credeți că am avut obrazul să spun cu cât eram plătit? Nu, fiindcă și-ar
fi închipuit că nu meritam mai mult, că eram leneș, dezinteresat sau prost
pregătit.
Mă mângâiam la gândul că lucrurile s-au mai schimbat de atunci.
Numai că, zilele trecute, citind presa de specialitate, am dat de un anunț care
m-a lăsat bouche bée. Citiți și vă convingeți: „Centru oftalmologic din
Franța recrutează medici oftalmologi, profil medical (...). Începerea
activității cât mai curând posibil! Pentru 5 zile lucrate pe săptămână, 20 de
zile pe lună, salariul net lunar este cuprins între 7.417 și 11.125 euro“. Nu
este păcăleală de 1 aprilie. Notați că este vorba de o activitate de cabinet,
fără conotații chirurgicale (de efort deci), într-un orășel cu mai puțin de o
sută de mii de locuitori. Câți dintre medicii noștri câștigă între treizeci și
trei și cincizeci de mii de lei net lunar? Câtă dragoste de neam și țară
trebuie să te frigă pe sub cămașă ca să nu pui mâna pe telefon și să nu alergi
la prima agenție să-ți rezervi un bilet de avion, mai înainte de a-ți întreba
nevasta sau bărbatul și copiii dacă sunt de acord?
Anatemizăm o armată întreagă de profesioniști care-și fac
datoria din greu, în condiții necorespunzătoare, grele, din care alții ar fugi
sau ar muri, tragem de o plapumă zdrențuită ca să acoperim ce dezvelim în altă
parte și nu facem ce trebuie ca să ieșim din marasmul cunoscut, imaginând tot
felul de scenarii care nu duc la nimic.
