În 2010, statisticile American Heart Association situau România pe locul al patrulea european, în ceea ce priveşte numărul de decese de cauză cardiovasculară la bărbaţi, respectiv locul al treilea la sexul feminin. Aceasta în contextul situării patologiei cardiovasculare pe primul loc între cauzele de deces, la nivelul întregii Comunităţi Europene. Deşi, în general, comunicatele OMS citau în mod mai mult sau mai puţin explicit sărăcia, malnutriţia şi subdezvoltarea între cauzele acestei situaţii, realitatea românească ezită deocamdată să-şi definească parametrii din acest punct de vedere. Se menţionează insistent faptul că 70–75% din români suferă de o boală cardiovasculară, procentaj corelat cu prea binecunoscuţii factori de risc (studiul SEPHAR ş.a.). Puţin importă pentru maeştrii care vehiculează cifrele faptul că fumăm mult mai puţin decât grecii, italienii şi spaniolii, că bem mult mai puţin decât francezii, germanii şi cehii, că încă ne hrănim cu mult mai sănătos decât toţi occidentalii la un loc (mai ales în mediul rural, dar şi la oraş, gospodinele prepară conserve în casă, păstrează la congelator legume proaspete pentru iarnă, pregătesc un borş curat etc.), sau că procentul de obezi este la noi mult inferior celui, de exemplu, din SUA. Cu toate acestea, ne îmbolnăvim mai frecvent şi murim mai mult şi mai devreme decât aceştia, prin cauze cardiovasculare. Epidemiologia românească rămâne robită unor imagini-şablon (de ce?), neglijând importanta contribuţie pe care sărăcia şi stresul cronic o au în determinismul bolilor cardiovasculare, dar şi în agravarea prognosticului acestora (Frasure-Smith N, 1993; Popescu CM, 2005; Franklin BA, 2009 etc.).

   Abia ieşiţi de sub furcile caudine ale imensului experiment social/politic/moral/economic, românii se regăsesc în plină furtună, fără adăpost la îndemână. Dacă 50 de ani de „experiment“ s-au dovedit a fi mai mult decât oamenii puteau suporta fără risc de „deformări“ definitive, ultimele două decenii au adus cu ele o adevărată rostogolire a vieţii noastre – sub toate aspectele ei – către sfere inferioare. În numele integrării şi progresului, intelectualul se vede desconsiderat, muncitorul muritor de foame, performerul de înalt nivel intens demotivat. Cercetătorul s-a văzut aruncat în stradă, militarul la fel, farmacistul s-a trezit cu farmacia în braţe de azi pe mâine (ni-l amintim cu sacoşa de medicamente şi facturile sub braţ în căutare de contracte cu o industrie farmaceutică agonică!), aşa cum e de presupus că şi personalul medical se va regăsi cu ditamai spitalele şi policlinicile în braţe („n-au decât să se descurce, piaţa e liberă, trăiască democraţia!“ – parcă se aude glas de politicieni). În general, variabilitatea extremă a peisajului social, versatilitatea discursului politic indiferent de orientarea celui care îl recită, degradarea gravă a valorilor fundamentale sunt tot atâţia factori generatori de stres cronic. Sub presiunea excesivă a acestuia, mulţi au ales evadarea, autoexilul în zone care – poate nu la fel de frumoase, poate sfâşiate şi ele de conflicte – oferă posibilitatea unei vieţi ordonate, previzibile în oarecare măsură şi în care seriozitatea este, într-o formă sau alta, monedă curentă. Nu ar trebui să ne fie indiferentă, în acest caz, suferinţa indusă de dezrădăcinare şi nici dificultăţile adaptării la particularităţile unui alt meridian, chiar dacă perspectiva unui trai decent dă puterea de a fi depăşite. Iată deci, că stresul psihosocial cronic îi afectează şi pe cei circa trei milioane de români care s-au stabilit, mai mult sau mai puţin definitiv, în străinătate în ultimii 20 de ani.

   În aceste condiţii, este cel puţin ciudată (dacă nu chiar suspectă!) inexistenţa unor studii coerente care să analizeze caracteristicile şi dinamica fenomenului. Să fie vorba despre inapetenţa marilor profesori faţă de activităţi intens solicitante dar slab remunerate? Sau despre cu totul altfel de blocaje? În orice caz, ei ştiu bine că astfel de studii ar oferi un excelent instrument de lucru celor ce ne conduc destinele şi ar putea chiar propune soluţii concrete pentru corectarea tendinţelor destructive. Lăsate fără control, acestea ar putea explica incidenţa excesiv de ridicată a patologiei cardiovasculare (mai ales în formele ei severe), a bolii ulceroase gastroduodenale, a neoplaziilor, a tulburărilor anxios-depresive, afecţiuni cu consecinţe severe pe termen lung asupra populaţiei noastre.

   Imaginea oferită de amicul meu, într-o recentă dimineaţă cenuşie, m-a răpit însă de la aceste gânduri. Ea nu era deloc una care să fie plăcută ochiului de locuitor civilizat al unei cât de cât civilizate capitale europene de mileniu trei. Hainele în dezordine, cravata undeva peste umăr şi pantalonii sfâşiaţi, sub care se putea ghici un bandaj făcut la repezeală sub genunchiul drept mi-au atras atenţia imediat, mai ales că vorbim despre un inginer profesor, activ politic, de o plăcută pedanterie în mod obişnuit. „M-au sfâşiat câinii!“ au fost primele cuvinte, după care a dispărut rapid pe coridorul ce conduce spre camera de gardă. Mă întreb şi acum la ce sau la cine s-o fi referit.

   Deşi destul de tulburat, mi-am văzut de treburile mele mai departe, rostind mereu în minte „Cave canem! Cave canem!“, căci e binecunoscut că fiara, nestăpânită la vreme, te va sfâşia mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau în altul.