În urmă cu nouă luni și jumătate
am primit în grijă o fetiță în vârstă de 6 ani diagnosticată cu sindrom Seckel,
strabism și hipotrofie ponderală, adusă în brațe de bunica ei. Mult timp am
stat și m-am gândit cum se poate întâmpla ca un asemenea copil să aibă neșansa
unui astfel de diagnostic. Chemat de medicul pediatru care se ocupa de acest
caz, am făcut o evaluare din punct de vedere kinetoterapeutic, am stat de vorbă
cu bunica fetiței și am stabilit de comun acord că principalul obiectiv este să
o facem pe I. să meargă. Știam că dacă o vom ajuta să meargă, restul va veni de
la sine.
La momentul respectiv, acesta era
un obiectiv puțin realizabil, având în vedere faptul că fetița nu putea să facă
anumite mișcări sau să stea în șezut pe o suprafață plană. Nu am dat niciun
termen bunicii, dar am stabilit zilele în care să vină la cabinet ca să începem
terapia.
La primul program de
kinetoterapie efectuat, îmi propusesem să mă apropii de I., să aflu ce jucării
preferă și să legăm o relație de prietenie, nu o relație profesională
specialist–pacient. Am încercat să o fac să înțeleagă că îi sunt aproape și că
se poate baza pe mine.
I. nu vorbea deloc. Scotea doar
câteva vocale – „a“, „o“, „u“. Am început să scot și eu aceleași vocale pe care
le pronunța ea, pentru a-i fi alături, pentru că nu știam cum să comunic cu ea
și nu aveam idee ce o să se întâmple cu aceste programe de kinetoterapie în
viitor. Știam doar un singur lucru – comunicarea mea cu I. era pe cale
non-verbală.
Abia la a treia vizită am început
să lucrăm și să ne axăm exact pe mobilitatea membrelor inferioare. Am început
cu exerciții pentru creșterea mobilității articulare și forței musculare, dar
nu am făcut mai mult de patru-cinci repetări pe exercițiu, și nu mai mult de
două serii pe exercițiu. Pare greu de crezut, dar I. nu accepta aceleași
exerciții în fiecare zi, iar diversificarea lor era foarte importantă pentru a
elimina monotonia și a le crește eficiența pe o durată cât mai lungă de timp.
După patru luni de programe de
kinetoterapie efectuate de două–trei ori pe săptămână, după schimbarea
exercițiilor „din mers“ în timpul ședinței, după o educare corespunzătoare a
bunicii și a părinților, I. a făcut primii pași, susținută. A început să meargă
din ce în ce mai mult, renunțând chiar la sprijinul unei persoane și
rezemându-se pe obiecte din casă.
Am continuat astfel aproximativ o
lună, după care am început să lucrăm exerciții de echilibru. După alte trei
săptămâni, I. a făcut primii pași fără a fi susținută de vreun obiect. Am
lăsat-o sa meargă, chiar dacă uneori cădea, dar se ridica și continua.
La momentul actual, sunt foarte
mulțumit de ceea ce am reușit să facem cu acest copil. În spatele acestor
rezultate excelente, a stat o echipa întreagă de specialiști – medic, asistent
medical, kinetoterapeut. Fiecare dintre noi și-a făcut treaba în felul său,
intervenind în funcție de nevoile micuței paciente. Familia lui I. merită de
asemenea toată stima și tot respectul, pentru că au înțeles cerințele și au
fost stricți referitor la exercițiile efectuate în afara intervențiilor din
cabinet.
În prezent, I. merge singură pe
distanțe lungi. Aleargă, zâmbește și este fericită. A început și să rostească
unele cuvinte – „tata“, „da“, „gata“, ceea ce reprezintă un lucru foarte
important. Acum, I. este o fetiță cu nevoi speciale dar care nu are nevoie de
intervenții, sau de o atenție specială, fiind un copil care trebuie integrat în
societatea noastră ca un copil normal. I. nu trebuie marginalizată și nu
trebuie să i se ofere un tratament special. Acum, I. are nevoie doar de
afecțiune, comunicare și tratament non-farmacologic (kinetoterapie, masaj,
ședințe de psihoterapie).
