Recent, am participat la un eveniment organizat de Disciplina Biologie Celulară și Moleculară a UMF „Grigore T. Popa” din Iași – „Lumină spirituală și cunoaștere raţională”. Înspre finalul manifestării a fost rugat să rostească un cuvânt de suflet unul dintre invitaţi, profesor la Facultatea de Psihologie și Știinţe ale Educaţiei a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

A vorbit frumos, cald, emoţionat și am apreciat mesajele pe care le-a trimis studenţilor mediciniști prezenţi în număr mare în amfiteatru. Aș vrea să mă refer la ultima parte a discursului: cea în care i-a îndemnat pe tineri să se educe, dar nu oricum, ci doar printr-o educaţie de calitate.

Mi-a adus aminte de cuvintele regretatului Sir Ken Robinson, care spunea, într-o conferinţă TED, că educaţia este privită exclusiv de la gât în sus; corpul și, în general, integrarea fiecărei părţi din noi nu este vizată de educatori. Mi-a reactivat și experienţa masterului, pe care taman la facultatea la care activează distinsul profesor l-am urmat, cu un deceniu și ceva în urmă. Ce bucurie am avut când m-am dus să mă înscriu! Abia așteptam să încep cursurile specializării „Relaţii umane și Comunicare”.

Alergam de la UMF la Cuza, pe dealul Copoului, la orele profesorilor Neculau, Boncu sau Dinu Gheorghiu. Ne provocau seminarele doamnei Luminiţa Iacob. Vraja a trecut și au urmat materii care ne făceau să ne pară rău că am ales acel master. Oameni și abordări rudimentare. Sufletul pus la îndemâna șublerului modern – SPSS (program de statistică – n. red.). Și, mai mult decât ciudat, nu exista niciun curs sau măcar vreun seminar despre „relaţiile umane”. Baza interacţiunii noastre, fundamentul legăturilor omenești, acestea nu erau de interes pentru acel program de educaţie postuniversitară.

Profesii organizate, vieţi împrăștiate

Nu cunosc un cuplu funcţional sau o familie care să mă inspire și să-mi dea încredere că poate exista o coerenţă și un firesc al vieţii intime. Persoane culte, doldora în cap de cunoștinţe, cu pereţii și sertarele burdușite de diplome și distincţii, au sufletul, din păcate, hărtănit. Pe cât de așezate le sunt informaţiile profesiei, pe atât de vraiște le sunt vieţile.

Încearcă să pară ceea ce nu sunt – personal vorbind – și pare că reușesc, pentru că ies cu falsul tot într-o lume contrafăcută. Butaforie lângă butaforie pare să dea impresia de real. Însă un vânticel le poate risipi șandramaua. Îmbătrânim și habar nu avem ce e cu noi și cu cei din preajmă-ne. Ne împuţinăm fizic, dar ne sporim în nedumeriri și în dureri.

Traversăm viaţa traumatizaţi și continuăm a-i traumatiza și pe ceilalţi. Abuzatori, victime, persoane toxice, fiinţe rănite, furioși și nesiguri, dornici de putere sau dominaţi. Nu-mi dau seama cum parcurgem această existenţă, la cât de infirmi sufletește suntem. Privesc și mă mir cum de ne ies atât de bine sumedenie de obiecte și atâtea și atâtea realizări nouă, atât de defecţilor oameni.

Fiecare generaţie preia ștafeta disfuncţionalităţii de la cealaltă. Mi-ar plăcea să putem cânta, măcar fragmente, dintr-unul dintre cântecele pe care le auzeam la casetofoanele vecinilor în anii ’80: „S-a rupt lanţul de iubire / (...) / Ce a fost nu va mai fi”. S-a rupt lanţul de iubire toxică, de perfidie, de fals. Așa, de fapt, m-ar încânta să aud. Dar nu cred că-mi va bucura inima vreun solist prea curând.

Să nu uităm să analizăm

Ne cufundăm în mocirlă și, chiar dacă abia ne tragem câte un picior ca să putem înainta, nu vrem să vedem cum am ajuns așa și cum ne-am putea extrage din mâl. Fiecare separare de un iubit, fiecare eșec sentimental e un bun prilej de analiză și de reflecţie. Orice divorţ ar fi bine să fie urmat de o consiliere psihologică sau de orice tip de acompaniere din partea unei persoane cunoscătoare – coach, duhovnic sau numiţi dumneavoastră specialistul.

Bucuria ieșirii dintr-o familie în care nu te-ai simţit apreciat, în care ai trăit abuz și teroare nu este decât o amăgire. E dificil să fii autentic cu semenii. Dar cel mai greu este să fii sincer cu tine. Este chiar un gând care îţi dă fiori, mai ales dacă începi să conștientizezi că decenii la rând te-ai autoamăgit sau ai neglijat tot ce merita cea mai mare atenţie din partea ta: interiorul.

Până la a construi relaţii calitative cu copiii, cu rudele ori cu colegii, să facem cel mai important pas din viaţă: suspendarea oricărei aruncări înspre exterior și autoanaliza și apelarea la un psihoterapeut. Tare mă tem că ni se va părea prea greu procesul și... mai bine un ouţ să ciocnim și un cântec vesel să glăsuim... Adevărat că n-am înviat!

Citiți și: Provocare de Paști