Am început încă din școala generală să împletesc pasiunea mea pentru desen cu pasiunea pentru medicină. Am știut dintotdeauna că acesta va fi drumul meu, chiar dacă eram obișnuită să aud, ca orice elev la început de drum, că mă voi răzgândi de multe ori, că am timp să mă decid. Consider că, în timp ce deschiderea mea către frumos și cititul m-au înălţat în plan spiritual, medicina a fost, fără echivoc, prima mea dragoste adevărată.

Firea mea artistică și iubirea mea faţă de muzică, desen și dans mi-au adus aprecieri și suferinţă în egală măsură, ceea ce, dacă luăm în considerare că multe opere sublime s-au născut din tristeţe, este ironic și poetic. Am fost și voi fi mereu cel mai sensibil om pe care îl cunosc.

Nu mă tem să recunosc că înclinaţia mea către artă i-a determinat pe o parte dintre oamenii din jurul meu să mă subestimeze, ceea ce poate frânge ușor aripile unui școlar. Nimeni nu știa, pe atunci, că pot urmări bisturiul alunecând în carne cu același calm și entuziasm cu care privesc pensula alunecând pe pânză.

Întrebări despre tot ce poate exista

Simt că dorinţa de a-i ajuta pe cei din jur, entuziasmul faţă de medicină și pasiunea pentru artă sunt cea mai de preţ moștenire. Mama mea este kinetoterapeut, iar eu am crescut privind cum lucra cu îndârjire cu pacienţi cărora le era zdrobită speranţa. Să îi văd mergând, alergând entuziasmaţi după ce fuseseră imobilizaţi la pat luni întregi, să le văd sclipirea și recunoștinţa din privire... asta era, pentru mine, magia.

Tot mama m-a învăţat să citesc, să citesc mult, să absorb, să mă pierd în cărţi, să citesc orice. Am crescut, poate prea devreme, cu Gogol, Steinhardt, Dostoievski, Márquez, Yalom în mână.

O vedeam citind seara până la epuizare, o priveam fascinată, o vedeam plângând la finalul cărţii, iar ea îmi spunea: „Teo, nu sunt pentru tine cărţile astea. Sunt grele. Mai așteaptă, o să crești și o să ai timp să citești”. Eu nu o ascultam. Așa am ajuns să îmi pun întrebări despre tot ce există și ce poate exista. După ce adormea, furam cărţile și citeam și eu. Ea a știut tot timpul, bineînţeles, dar niciodată nu a recunoscut.

Am ajuns studentă la Medicină și am știut de când am pășit în prima sală de lucrări practice că am făcut alegerea potrivită. Indiferent de cât de grea a fost adaptarea la volumul de învăţat de la facultate, am refuzat să mă plafonez. Știam că arta mă întregește la fel de mult cum o face medicina, iar dacă renunţ la acest lucru, mă voi pierde pe mine.

Preferam încă din anul I să desenez ceea ce învăţ. Când colegii mă întrebau cum reușesc să învăţ unele lucruri, le răspundeam franc: „Le desenez”. Unii dintre ei îmi spuneau pe un ton exasperat: „Cum ai putea să desenezi un proces complex cu zeci de denumiri greoaie?”, iar eu mă întrebam în sinea mea: „Cum aș putea să nu?”.

Posibila transformare a manualelor aride

M-am lovit, din nefericire, de multe manuale aride. În fiecare semestru spuneam același lucru: „Dacă aș avea timp, aș rescrie toată cartea asta și aș face o mie de desene, cu legendă, pe culori!”, apoi începeam să visez: cum ar fi să desenăm molecula asta cu ochi și piciorușe și să arătăm cum se leagă la receptor, iar receptorul o primește fericit cu braţele deschise?

Se cade așa ceva – ceva atât de informal și poate infantil – într-un manual știinţific pentru studenţi? Mi-ar plăcea ca cititorii să răspundă argumentat, în gând, la această întrebare.

Dascălii și ce e dincolo de cărţile uriașe

S-a întâmplat de multe ori să mă îndoiesc de mine și de capacitatea mea de a învăţa și de a înţelege. Multă vreme am crezut că doar despic firul în patru și că îmi pun prea multe întrebări, până când am ajuns în anul II la Imunologie, iar dr. Corina Cianga ne-a amintit că, indiferent ce citim, să nu uităm să ne întrebăm pe noi înșine: „Da’ de ce?!”. Mă gândeam că deși medicina e dragostea mea, poate că eu nu sunt dragostea ei și îmi răsunau în cap cuvintele oamenilor care nu au crezut în mine: „Tu ești sensibilă, ești artistă, nu ești făcută pentru asta!”.

Nu conta ce îmi spunea această voce critică, eu mergeam să caut cartea stufoasă de unde o aruncasem prin cameră și o luam de la capăt. Sigur că m-am înșelat teribil, sunt făcută exact pentru asta și nu aș face nimic altceva, dar nu îmi pare rău. Dacă nu m-aș fi îndoit de mine, nu aș fi evoluat niciodată.

Desigur că nu totul a fost arid, rece și greoi. Am avut de-a lungul anilor o mulţime de profesori la care am lăcrimat pe ascuns la ultimul curs pentru că nu puteam să cred că se termină; au fost cei care mă făceau să îmi doresc să ajung acasă și să fug la carte înainte să mă descalţ, să îmi doresc mereu mai mult de la mine.

Prelegerile dumnealor mă puneau în fiecare săptămână pe gânduri, mă făceau să privesc dincolo de cartea uriașă cu scris mărunt care mă aștepta pe birou. Dintre aceștia, aș dori să îi menţionez pe profesorii Mihai Danciu, Carmen Pânzaru, Christina Ungureanu, Ioana Grigoraș, Corina Cianga și Ingrith Miron. Le mulţumesc pe această cale și vreau să le transmit că îi port în suflet mereu și îi admir mai mult decât pot exprima în cuvinte.

Înţelegere pe deplin

În ceea ce privește reacţia profesorilor și a colegilor la stilul meu de a învăţa, admit că am fost mai des privită cu neîncredere decât cu admiraţie. Cum pot eu să fac zeci, sute de pagini colorate, simetrice, decorate cu atâtea detalii și să și învăţ în același timp? Nu pierd prea mult timp? Oare nu aș apuca să mai trec o dată prin materie dacă nu aș desena atât? Nu!

Mă apasă când văd accentul pus pe cantitatea, și nu pe calitatea informaţiei. Pentru mine nu a contat niciodată de câte ori apuc să parcurg materia până la examen și cu ce viteză; a contat doar ca tot ceea ce am parcurs să fie înţeles pe deplin și... surpriză!

Nu am rămas niciodată în urmă, iar atunci când sunt în faţa pacientului, nu mă pierd pentru că nu îmi amintesc rândul din carte, ci privesc în minte cum se desfășoară tot mecanismul patogenic exact cum l-am întins pe foaie. Mai am momente de slăbiciune când mă întristez și mă îndoiesc, dar mă uit la notiţe și îmi amintesc cu drag ce mi-a spus doctorul Danciu: „Să fii mândră de orice faci tu cu mâna ta!”.

Propriul stil de învăţare

Stilul de învăţare al unei persoane nu funcţionează pentru toată lumea. Se întâmplă destul de frecvent ca cei din anul meu să mă roage să le trimit și lor notiţele mele, iar mie îmi displace teribil.

Mi-ar plăcea să deseneze singuri, oricât de inestetic ar fi, să își lase imaginaţia să îi poarte, să își găsească propriul lor stil de a învăţa: să scrie, să repete cu muzică sau fără, afară sau la birou, să facă jocuri de cuvinte, să le explice celor din jur, să își găsească acel lucru care îi face să înveţe cu drag... pentru că să îmbini știinţa și arta este absolut terapeutic. În final, îmi doresc ceea ce mi-am dorit mereu: ca arta și pasiunea mea să îi inspire pe cei din jur să citească și să fie mereu mai curioși și mai buni.

Când cineva privește un desen făcut de mine, nu e despre examen, nu e despre timp pierdut, nu e demonstrativ, ci este mereu despre altceva – despre sclipirea din ochi atunci când am înţeles un mecanism, despre entuziasmul cu care mi-am dat seama de o legătură între ceva citit acum și ceva desenat în urmă cu trei ani și, cel mai important, despre bucuria că într-o zi voi vedea în minte, alăturate desenelor, chipurile pline de recunoștinţă ale pacienţilor cărora le-am ușurat suferinţa.

Citiți și: Două întrebări pentru examenul la Medicină din 2022